ICCJ. Decizia nr. 402/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 402/2010
Dosar nr. 9564/62/2007
Ședința publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 27 decembrie 2007 reclamanta SC A.P. SA a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti solicitând ca în baza sentinţei ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 192.200 lei reprezentând echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a obligării prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, la vânzarea apartamentului înscris în C.F. nr. 291 Braşov sub nr. top 5326 precum şi cheltuieli de judecată.
În susţinerea cererii reclamanta a arătat că a dobândit în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 291 Braşov sub nr. top 5326, imobil pe care a fost obligată ulterior, prin hotărâre judecătorească să-l vândă.
Reclamanta arată în continuare că are dreptul să solicite pârâtei repararea prin echivalent a prejudiciului înregistrat ca urmare a executării obligaţiei de a vinde.
În apărare, pârâta a invocat mai multe excepţii, dintre care excepţiile prescripţiei şi inadmisibilităţii ce au fost unite cu fondul cauzei.
Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Sentinţa nr. 2324 din 19 noiembrie 2008 a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii invocate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti şi a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a dobândit, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 31236 Braşov sub nr. top.5326.
Astfel, potrivit anexei la Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de M.C.T. în aplicarea art. 20 din Legea nr. 15/1990, imobilul înscris la poziţia 12 reprezentând Unitate de Carmangerie a devenit proprietatea reclamantei.
Prin certificatul din 15 noiembrie 1994 Ministerul Turismului a atestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 12.297 mp, suprafaţă în care se regăseşte şi terenul aferent imobilului înscris în C.F. Braşov.
Prin Sentinţa civilă nr. 8961 din 8noiembrie 2006 a Judecătoriei Braşov s-a admis acţiunea reclamanţilor C.V. şi C.E. în contradictoriu cu pârâta SC A.P. SA şi s-a dispus obligarea acesteia să vândă reclamanţilor apartamentul înscris în C.F. Braşov, urmând ca în caz de refuz hotărârea să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
Hotărârea mai sus menţionată a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat conform Deciziei civile nr. 270/ R din 3 mai 2007 a Tribunalului Braşov.
Prin Sentinţa civilă nr. 1340 din 8 februarie 2008 a Judecătoriei s-a dispus lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 8961 din 8 noiembrie 2006 a Judecătoriei Braşov în sensul că preţul la care SC A.P. SA a fost obligată să vândă apartamentul înscris în C.F. Braşov este de 20.800 lei.
Potrivit raportului de expertiză nr. 2295/2006 valoarea de circulaţie a imobilului mai sus identificat este de 213.000 lei.
Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
În conformitate cu art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar conform alin. (2) instituţiile publice vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată reţinându-se că cererea de chemare în judecată este formulată în termenul de o lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 deoarece prin Sentinţa civilă nr. 1340 din 8 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria Braşov s-a lămurit dispozitivul Sentinţei civile nr. 8961 din 8 noiembrie 2006 a Judecătoriei Braşov în ceea ce priveşte preţul vânzării, moment de la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului suferit, acţiunea fiind formulată la data de 24 decembrie 2007.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. a fost respinsă ca neîntemeiată reţinându-se că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privind concilierea directă deoarece reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 se completează, în mod corespunzător, cu dispoziţiile înscrise în C. proc. civ. numai în măsura în care acestea nu contravin prevederilor exprese ale actelor normative evocate sau scopului urmărit de legiuitor prin instituirea acestei proceduri, iar concilierea directă, care presupune un anumit interval de timp, ar afecta însăşi termenul de o lună în care poate fi promovată acţiunea.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de faptul că regimul pierderii imobilului pentru care se solicită despăgubiri nu îl reprezintă o revendicare din partea foştilor proprietari ci se referă la un contract de închiriere cu foştii angajaţi, în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare este neîntemeiată şi a fost respinsă întrucât reclamanta a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001. Raţiunea reparării prejudiciului instituită de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 subzistă şi în această situaţie deoarece imobilul a fost preluat de stat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a constatat ca fiind întemeiată acţiunea.
Susţinerile pârâtei în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor înregistrate, în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de piaţă nu au fost reţinute deoarece prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 instituie obligaţia de plată a unei despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului, iar acest prejudiciu este, potrivit Raportului de expertiză nr. 2295/2006, în sumă de 213.000 lei, din care vom scădea suma de 20.800 lei pe care o achită numiţii C.V. şi C.E.
Susţinerile pârâtei în sensul că poate fi obligată la plata de despăgubiri numai în proporţie de 26,0373% deoarece A.V.A.S. a vândut acţiuni reprezentând doar acest procent din capitalul social al reclamantei nu au fost reţinute întrucât pârâta, succesoare a F.P.S., reprezintă instituţia publică implicată în privatizare prevăzută de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Însuşindu-şi criticile pârâtei, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, prin Decizia nr. 30 din 26 martie 2009 a admis apelul a schimbat în tot sentinţa criticată şi pe fond a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâtă a fost soluţionată de instanţă prin încheierea din 7 mai 2008, în sensul respingerii acestei excepţii, ca neîntemeiate, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004 şi de art. 10 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit art. 8 alin. (1) C. proc. civ. „cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul". Având în vedere că pârâta este, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 23/2004, o instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, iar reclamanta are sediul în Braşov, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor legale de competenţă mai sus menţionate, respingând excepţia de necompetenţă teritorială.
În mod corect a făcut instanţa de fond referire şi la art. 10 alin. (4) C. proc. civ., care instituie o competenţă alternativă în privinţa cererilor referitoare la obligaţii comerciale, acestea putând fi judecate, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului şi de „instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau de aceea a locului plăţii". Or, obligaţia pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a obligării reclamantei prin hotărâre judecătorească să vândă un imobil cuprins în contractul de privatizare s-a născut la Braşov. Ca urmare, şi din acest punct de vedere Tribunalul Braşov era competent să soluţioneze cauza.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi soluţionată de către prima instanţă pe acelaşi temei juridic. Acţiunea de faţă este însă o acţiune postprivatizare, supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripţiei şi nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că acţiunea cu care a fost învestită instanţa urmează reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 88/1997, iar efectuarea acestei proceduri ar afecta termenul de o lună în care poate fi promovată acţiunea, conform legii speciale.
Dar, aşa cum s-a arătat mai sus, prezenta acţiune nu priveşte drepturi născute din procedura de privatizare, astfel că nu se supun regulilor procedurale cuprinse în actele normative referitoare la privatizare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pretenţiile reclamantei nu izvorăsc nu. din pierderea imobilului ca urmare a revendicării acestuia de către adevăraţii proprietari, ci ca urmare a obligării prin hotărâre judecătorească de a vinde imobilul către chiriaşi, situaţie nereglementată de O.U.G. nr. 88/1997.
În aprecierea caracterului acţiunii instanţa nu este legată de temeiul juridic invocat de reclamant. Ca urmare, având în vedere şi calitatea de comerciant a reclamantei şi natura contractului pe care îşi întemeiază pretenţiile, acţiunea este una comercială de drept comun, bazată pe obligaţia de garanţie pentru evicţiune, astfel că se supune prevederilor cuprinse în capitolul XIV C. proc. civ., referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială.
Pentru procesele şi cererile evaluabile în bani în materie comercială art. 7201 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia reclamantului de a încerca soluţionarea litigiului pe cale amiabilă prin conciliere directă cu cealaltă parte înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Din coroborarea acestei prevederi cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege", rezultă că îndeplinirea procedurii concilierii directe este o condiţie de admisibilitate a acţiunii.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, criticile făcând referire la aspectele de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că acţiunea prin care a fost sesizată instanţa este supusă în ce priveşte regimul prescripţiei prevederile speciale ale art. 39 din Legea nr. 137/2002.
De asemenea, recurenta susţine că dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 constituie o normă specială, cu regim derogatoriu de la norma generală înscrisă în prevederile art. 7201 C. proc. civ.
Întrucât SC A.P. SA a fost obligată, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 considerând că raţiunea reparării prejudiciului instituită de art. 341 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 subzistă şi această situaţie deoarece imobilul a fost preluat de către stat, situaţie ce-i conferă dreptul să solicite repararea prin echivalent a prejudiciului efectiv suferit ca urmare a executării obligaţiei de a vinde la un preţ inferior valorii de circulaţie a imobilului.
Recursul este fondat.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi soluţionată corect de instanţa de apel în sensul că acţiunea de faţă este o acţiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripţiei şi nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. criticile formulate sunt justificate întrucât în speţă nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale privind concilierea directă, deoarece reglementarea specială a Legii nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile înscrise în C. proc. civ., numai în măsura în care acestea nu contravin prevederilor expuse ale actelor normative evocate.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de faptul că regimul pierderii imobilului pentru care se solicită despăgubiri nu-l reprezintă o revendicare din partea foştilor proprietari ci se referă la un contract de închiriere cu foştii angajaţi în baza căruia reclamanta a fost obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare, greşit fiind admisă de instanţa de apel mai ales că reclamanta a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 ca urmare a faptului că imobilul nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din economia reglementării Legii nr. 137/2002 rezultă fără putinţă de tăgadă că prejudiciul suferit trebuie limitat la valoarea de circulaţie în momentul desprinderii din patrimoniul societăţii chiar dacă speţa reprezintă un caz particular.
În aceste condiţii văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.P. SA Braşov împotriva Deciziei nr. 30/ Ap din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului pe fond aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2238/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2235/2010. Comercial → |
|---|
