ICCJ. Decizia nr. 2419/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2419/2010
Dosar nr. 553/2/2009
Şedinţa publică din 23 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 august 2006 reclamanta SC B.S. SRL Iaşi a chemat în judecată pe pârâta RA D.E.F. „R.F.” Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful „C.”, inclusiv Complexul cabinei de proiecţie şi două birouri, situat în Iaşi, prin negociere directă şi să oblige pe pârâtă la executarea în natură a obligaţiei, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului menţionat deţinut de reclamantă în calitate de locatar, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 3772 din 19 martie 2007, îndreptată prin încheierea din 17 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, se admite acţiunea reclamantei şi este obligată pârâta să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta pentru activul denumit Cinematograful „C.”, inclusiv complexul cabinei de proiecţie şi două birouri, situat în Iaşi, conform contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003, cu 24 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reţinând, în acest sens, că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 12 şi 14 din Legea nr. 346/2004, fiind o societate din categoria I.M.M - urilor, care deţine activul în baza contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2005 şi a efectuat investiţii care depăşesc 15% din valoarea activului conform Raportului de evaluare întocmit cu privire la starea activului la data preluării, valoarea acestora fără investiţii, valoarea investiţiilor şi preţul de vânzare, pe baza căruia a adresat pârâtei la 13 iunie 2006 cererea de vânzare-cumpărare prin negociere directă, iar activul - care face parte din patrimoniul pârâtei - este disponibil în sensul art. 12 din legea menţionată, fiind utilizat exclusiv de reclamantă.
Prin Decizia comercială nr. 476 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva sentinţei instanţei de fond pe care o anulează şi reţine cauza spre rejudecare, constatând, în acest sens, că încheierile de şedinţă de consemnare a dezbaterilor, ca şi de amânare a pronunţării, care fac parte integrantă din hotărârea prin care se pune capăt litigiului, nu sunt semnate de judecător, aşa cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 147 C. proc. civ., fiind, deci, incidente dispoziţiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Prin Decizia comercială nr. 76 din 12 februarie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reţinând că, deşi reclamanta deţine activul - încadrat în categoria activelor incluse în procesul de privatizare conform art. 2 din H.G. nr. 1874/2006 şi înscris la poziţia 191 din Anexa 2 la menţionatul act normativ - în baza contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003, fiind utilizator conform dispoziţiilor aceluiaşi act normativ, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 346/2004, evocate de reclamantă, ci cele cuprinse în art. 67 din O.G. nr. 39/2005 şi ale H.G. nr. 1874/2006, acest din urmă act normativ fiind cel care reglementează etapele privind vânzarea activelor către utilizatorii actuali care îndeplinesc condiţiile art. 14 Cap. 2 din Anexa 1, fără însă a stabili o obligaţie în sarcina pârâtei de a vinde menţionatul activ, ci doar o posibilitate, cu precizarea că o astfel de vânzare s-ar putea realiza în urma negocierii directe cu locatarii şi cu respectarea metodologiei prevăzute de art. 15 şi 20 din actul normativ arătat, condiţii constatate de instanţă ca neîndeplinite în cauză, lipsind consimţământul pârâtei pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului în litigiu.
Împotriva deciziilor de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziilor comerciale şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.
Prin Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a respins recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iaşi împotriva Deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat. S-a admis recursul declarat de aceeaşi parte împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Ca urmare a admiterii recursului declarat împotriva Deciziei nr. 76 din 12 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată sub nr. 553/2/2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Prin Decizia nr. 281 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în Dosarul nr. 553/2/2009 s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC B.S. SRL.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind dată cu încălcarea legii.
Intimata R.A.D.E.F. R.F. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului. Totodată, R.A.D.E.F. R.F. a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond a considerat că bunurile din domeniul public sunt inalienabile în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008.
În recurs s-a administrat proba cu acte prin care intimata precizează că activul din cauză este în proprietatea privată a statului şi în administrarea R.A.D.E.F. R.F., fiind cuprins la poziţia 30 din lista activelor disponibile ce pot fi vândute în baza Legii nr. 346/2004, listă aprobată la 28 aprilie 2010 în şedinţa Consiliului de Administraţie al R.A.D.E.F. R.F. prin Hotărârea nr. 3 (filele 38-44 din prezentul dosar.)
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a probelor administrate, va admite recursul pentru următoarele considerente:
Cât priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7, respectiv decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, se va reţine că, prin Decizia nr. 3473 din 20 ianuarie 2008, instanţa de casare a avut în vedere că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile evocate din perspectiva reclamantei, ca societate care a solicitat cumpărarea unui activ disponibil.
În rejudecare, Instanţa Curţii de Apel Bucureşti, face aceeaşi eroare. Astfel, deşi a respins primul capăt de cerere ca neîntemeiat, nu a analizat si nu s-a pronunţat cu privire la temeiurile invocate în susţinerea acestui capăt de cerere.
Astfel, deşi acest petit este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 346/2004, lege specială de imediată aplicare, iar instanţa de casare a statuat faptul că instanţa de apel nu a verificat şi stabilit dacă reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest act normativ, singura referire în cuprinsul deciziei recurate este aceea cu privire la faptul că activul în referinţă, în concepţia instanţei, nu este disponibil şi aceasta în condiţiile în care prin Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 instanţa de casare a reţinut cu autoritate de lucru judecat exact contrariul.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, „hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile părţilor”.
Or, pentru ca o hotărârea sa fie motivată în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. era necesar ca instanţa de apel să demonstreze de ce s-a oprit la soluţia dată, presupunând, totodată, examinarea în mod real a problemelor esenţiale cu care a fost investită.
Cât priveşte motivul prevăzut art. 304 pct. 9, respectiv decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor: art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; a principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant şi art. 13 alin. (2) Legea nr. 346/2004, Înalta Curte va reţine:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Regula enunţată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe şi are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar.
Prin Decizia nr. 3473 din 20 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a statuat că: „instanţa de apel nu a analizat primul capăt de cerere formulat de recurenta-reclamantă prin acţiunea introductivă şi, în consecinţă, nu a verificat şi nu a stabilit dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului în litigiu, limitându-se doar la inventarierea probelor depuse de reclamanta-recurentă pentru dovedirea solicitărilor sale, dar şi aceasta fără a intra în analiza lor din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 346/2004 invocate, analiză care nu este întreprinsă nici din unghiul de vedere al dispoziţiilor O.G. nr. 39/2005 şi ale H.G. nr. 1874/2006, instanţa expunând doar prevederile celor două acte normative menţionate, singurele pe care le consideră incidente în cauză cu specială privire la art. 1 din H.G. 1874/2006. art. 2 lit. a) din Anexa I la acest act, art. 2 lit. h), art. 7 alin. (1) lit. c). art. 14 şi 15, apreciind că reclamanta nu a respectat metodologia de vânzare prin negociere directă prevăzută de art. 15 - art. 20 din H.G. menţionată".
Totodată, din perspectiva principiului tempus regit actum instanţa de casare a reţinut faptul că „în mod eronat, deşi acţiunea reclamantei-recurente a fost înregistrată la 24 august 2006, a înţeles să aplice cauzei dispoziţiile H.G. nr. 1874 care a fost publicată în M. Of. al României nr. 13 din 9 ianuarie 2007, dispoziţii care nu pot retroactiva „ însă, recurenta - reclamantă a adresat cererea de cumpărare a activului în litigiu (...) la data de 13 iulie 2006, deci după intrarea în vigoare la 17 iulie a O.G. nr. 39/2005 care este aplicabilă cauzei”.
Instanţa de apel nu numai că nu s-a conformat îndrumărilor date de instanţa superioară de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 346/2004 invocate de recurentă şi de a stabili actul normativ ce guvernează speţa, ci contrazicând flagrant Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, retine faptul că motivul pentru care s-a dispus casarea cu trimitere a fost acela de a se analiza incidenţa în cauză a prevederilor O.G. nr. 39/2005 deoarece cererea de cumpărare a activului in litigiu deţinut de locatar în baza contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003 a fost introdusă după intrarea în vigoare a O.G. nr. 39/2005 care este astfel aplicabilă cauzei.
Mai mult, deşi instanţa superioară reţine, la pag. 7 din Decizia nr. 3473 din 20 noiembrie 2008, faptul că activul este disponibil întrucât nu mai este utilizat de către intimata-pârâtă din anul 2003, cel puţin, şi în prezent, potrivit actului adiţional nr. 2 din 20 noiembrie 2006 la contractul de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003, instanţa de apel, în rejudecare, fără a administra nicio altă probă, reţine faptul că „în condiţiile în care în baza contractului de închiriere şi a actului adiţional s-a stipulat dreptul R.A.D.E.F. de a organiza spectacole cinematografice, deci de a folosi în continuare activul Cinematografic "C.” rezultă că acesta nu mai îndeplineşte condiţia de activ disponibil şi în consecinţă nu poate fi vândut”.
De asemenea, constatarea instanţei de apel în sensul incidenţei în prezenta speţă a dispoziţiilor O.G. nr. 39/2005 este greşită.
Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii reprezintă cadrul legislativ special, de strictă aplicare, în raport cu care O.G. nr. 39/2005. O.G. nr. 39/2004 nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici şi mijlocii. Legea nr. 346/2004 este o lege specială, de imediată aplicare, a cărei finalitate este stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Prin dispoziţiile acestei legi se instituie o procedură specială de negociere directă în vederea privatizării activelor disponibile ale regiilor sau societăţilor cu capital majoritar de stat, respectiv înstrăinarea în condiţii contractuale întreprinderilor mici şi mijlocii. Art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepţiile de la aplicarea acestui act normativ, excepţii în care nu se regăsesc în cazul sălilor şi grădinilor de spectacol.
Totodată, prin dispoziţiile O.G. nr. 39/2005 legiuitorul a stabilit că pot fi vândute activele în baza viitoarei strategii, fără însă a restrânge acestei proceduri vânzările reglementate prin dispoziţiilor legilor speciale în vigoare la momentul naşterii raporturilor juridice între părţi, respectiv Legea nr. 346/2004 şi O.U.G. nr. 88/1997.
Drept urmare, în raport de prevederile O.G. nr. 39/2005, Legea nr. 346/2004 în temeiul căreia s-a formulat acţiunea este o lege specială de imediată - aplicare, iar instanţa de fond, procedând în acest mod, a încălcat principiul specialia generalibus derogant.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, „în înţelesul prezentei legi se consideră active disponibile activele care îndeplinesc oricare dintre următoarele condiţii:
- nu sunt utilizate de regiile autonome, societăţile/companiile naţionale sau de societăţile comerciale cu capital majoritar de stat care le deţin pentru o perioadă de cel puţin 3 luni;
- se află în conservare pentru o perioadă mai mare de un an;
- activele închise operaţional, numai în cazul prevăzut la art. 12 alin. (1) lit. e)".
În speţă este îndeplinită condiţia reglementată de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004, respectiv activul denumit Cinematograful „C." este disponibil întrucât nu a mai fost utilizat de intimata - pârâtă din anul 2003 fiind închiriat reclamantei până în anul 2011, în temeiul contractului de închiriere nr. 1705 din 8 septembrie 2003 modificat prin Actul adiţional nr. 2 din 20 noiembrie 2006.
Această interpretare a fost reţinută şi prin Decizia civilă nr. 4121 din 28 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, în ale cărei considerente instanţa a statuat faptul că: „(...) Art. 13 precizează că, în înţelesul prezentei legi, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate; însă aceste active disponibile trebuie să nu fie utilizate în activitatea proprie a societăţii comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat deţinătoare ale regiilor. In situaţia în care aceste active şi spaţii sunt puse la dispoziţia altor societăţi comerciale mici sau mijlocii, spre a fi utilizate în baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere în participaţiune (cum este cazul în speţă), aceste active rămân în continuare active disponibile (...)".
Instanţa de apel, însă, reţinând faptul că Cinematograful „C." nu este activ disponibil întrucât în baza contractului de închiriere şi a actului adiţional s-a stipulat dreptul R.A.D.E.F, de a organiza spectacole cinematografice, deci de a folosi în continuare activul Cinematografic „C.", a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 364/2004. Mai mult decât atât, dreptul de a utiliza activul şi utilizarea efectivă a acestuia nu se suprapun, la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă din care să rezulte faptul că intimata-pârâtă, de la data închirierii, a utilizat activul în referinţă.
Cât priveşte susţinerile intimatei cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte va reţine, că potrivit art. unic pct. 8 din Legea nr. 303 din 30 decembrie 2008: ”La data intrării in vigoare a prezentei legi, sălile si grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute in anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările si completările ulterioare, aflate in domeniul privat al statului si in administrarea R.A.D.E.F. „R.F.”, împreuna cu terenurile si bunurile mobile aferente, trec in domeniul public al unitarilor administrativ-teritoriale locale, comunale, orăşeneşti, municipale si al sectoarelor Mun. Bucureşti, după caz, si in administrarea consiliilor locale respective.
Bunurile mobile aflate in inventarul sălilor si grădinilor de spectacol cinematografic trec in proprietatea privata a unitarilor administrativ-teritoriale locale si in administrarea consiliilor locale ale acestora.
Odată cu transferul imobilelor prevăzute la pct. 1, consiliile locale vor prelua de la R.A.D.E.F. „R.F.” personalul aferent, cu respectarea prevederilor Legii nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările si completările ulterioare.
Odată cu transferul imobilelor prevăzute la pct. 1, consiliile locale respective vor prelua activul si pasivul aferente fiecărei săli sau grădini de spectacol cinematografic pe care o primesc in administrare.
Punerea in aplicare a dispoziţiilor pct. 1-4 se face pe baza unui protocol încheiat intre primarul unitarii administrativ-teritoriale beneficiare si reprezentantul mandatat de către conducerea R.A.D.E.F. „R.F.”, in acest scop, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi. Protocolul încheiat va fi asumat de către consiliile locale respective prin hotărâre.”
Aşadar, înscrierea unei categorii de bunuri într-o enumerare, fie ea şi cea din art. 136 Constituţie, nu reprezintă titlu de proprietate al statului pentru un anumit bun individual determinat, după cum nici înscrierea unui bun într-un inventar conform art. 19-21 din Legea nr. 213/1998 nu creează decât o prezumţie de apartenenţă la domeniul public, iar nu o prezumţie de proprietate în favoarea statului sau a unei comunităţi locale.
În ipoteza supusă prezentei analize, simpla enumerare de la art. unic pct. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2008 nu reprezintă titlul de proprietate al comunităţii locale.
Pentru ca bunul să devină, în mod legal, un bun domenial, după cum chiar art. unic pct. 8 alin. (5) din Legea nr. 303/2008 o spune, sunt necesare:
- protocolul încheiat intre primarul unităţii administrativ-teritoriale beneficiare si reprezentantul mandatat de către conducerea R.A.D.E.F. „R.F.”;
- hotărârea consiliului local, ca act administrativ translativ de proprietate;
- la care trebuie să se adauge intabularea dreptului de proprietate, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 potrivit căruia: ”Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie in cartea funciara pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil”, statul nefiind exonerat de respectarea acestei norme legale.
În lipsa acestor elemente probatorii, rezultă că bunul este încă în domeniul privat al R.A.D.E.F., motiv pentru care are atât calitate procesuală pasivă, cât şi obligaţia de a respecta prevederile Legii nr. 346/2004.
În situaţia în care bunul se află în proprietatea privată a R.A.D.E.F., (conform raţionamentului de mai sus şi probelor administrate în recurs) sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 346/2004, judecătorul putând proceda la calificarea activului ca activ disponibil:
În ipoteza supusă analizei, nu se poate considera că Legea nr. 346/2004 este reglementarea generală referitoare la stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, iar O.G. nr. 39/2005 este act normativ special - derogatoriu de la dreptul comun care consacră dreptul general valabil al întreprinderilor mici şi mijlocii de a cumpăra activele disponibile.
Altfel spus, este fundamental greşit să se considere că legea specială este O.G. nr. 39/2005, întrucât acest act normativ nu reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici şi mijlocii, astfel după cum s-a expus şi în cele ce preced. Mai mult, art. 15 din Legea nr. 346/2004 instituie excepţiile de la aplicarea acestui act normativ, excepţii printre care nu se regăsesc sălile şi grădinile de spectacol. Drept urmare, Legea specială este Legea nr. 346/2004, acesta fiind şi temeiul de drept indicat de societatea comercială reclamantă.
Referitor la temeiul de drept pe care pârâta îl consideră aplicabil, respectiv O.G. nr. 39/2005, aprobata prin Legea nr. 328/2006, Înalta Curte, apreciază că aceste prevederi legale nu sunt incidente in cauză. Motivul fiind, pe de o parte, împrejurarea ca însăşi pârâta recunoaşte faptul că, la momentul notificării nu erau încă in vigoare normele metodologice de aplicarea a O.G. nr. 39/2005, iar pe de alta parte, art. 65 al acestei ordonanţe, invocat de către intimată, a fost declarat neconstituţional de către Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 227 din 13 martie 2007. Deci activele în cauză nu sunt în proprietatea privată a statului şi in administrarea R.A.D.E.F. R.F., după cum prevedea art. 65 din O.G. nr. 39/2005.
Cât priveşte H.G. nr. 1874/2006, aceasta a fost anulată prin Decizia nr. 2579 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ si fiscal. Deci nici anexa nr. 2 la acest act normativ, unde activele figurează, nu mai poate produce efecte juridice.
În consecinţă, in ceea ce priveşte regimul juridic al activelor in litigiu, acestea se afla in patrimoniul R.A.D.E.F. R.F., de la înfiinţarea acesteia in baza H.G. nr. 530/1991, iar potrivit art. 6 din Anexa nr. 3 a actului normativ menţionat, Regia este proprietara bunurilor din patrimoniul său.
Textul de lege invocat de pârâta se referă la „vânzarea sălilor si grădinilor . aflate in proprietatea privata a statului si in administrarea R.A.D.E.F. R.F. Activul in cauză fiind în proprietatea, iar nu in administrarea R.A.D.E.F. R.F., legea aplicabila este, aşadar, Legea nr. 346/2004 care reglementează, in Secţ. II, accesul I.M.M. - urilor la servicii publice si la active aparţinând Regiilor autonome.
Deşi parata susţine faptul că, la momentul înregistrării notificărilor, prin care s-a solicitat cumpărarea activelor, nu exista cadrul juridic pentru realizarea acestei operaţiuni, Legea nr. 346/2004 exista şi ea reprezenta cadrul juridic aplicabil in cauză.
Judecătorul are abilitatea legală de a califica activul ca fiind disponibil, pentru că el este obligat să interpreteze şi să aplice legea în spiritul ei, ţinând seama de textul legal, potrivit regulii: unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, activul disponibil, în înţelesul legii, este considerat activul care nu este utilizat de regia autonomă cu capital majoritar de stat pentru o perioada de cel puţin 3 luni. Activele pe care reclamanta le deţine nu mai sunt utilizate de către pârâta, conform contractelor de închiriere, motiv pentru care această condiţie este îndeplinita. Mai mult, aceasta le-a închiriat pentru perioade lungi, care nici măcar nu au expirat.
Art. 13 al Legii nr. 346/2004 precizează că: „în înţelesul prezentei legi se considera active disponibile activele care nu sunt utilizate.” Însă aceste active disponibile trebuie sa nu fie utilizate in activitatea proprie a societăţii comerciale si a companiilor naţionale cu capital majoritar de stat destinatoare a spatiilor. În situaţia in care aceste active si spatii sunt la dispoziţia altor societăţi comerciale mici sau mijlocii, spre a fi utilizate in baza unor contracte de concesionare, închiriere sau asociere in participaţiune, aceste active rămân in continuare active disponibile potrivit ari. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999. (În acest sens fiind, după cum s-a citat mai sus, şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ, Decizia civilă nr. 4121 din 28 iunie 2005).
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia ar fi trebuit să se prezinte o listă a activelor disponibile, trebuie avut în vedere că legiuitorul permite identificarea acestora după următoarele criterii: activul să se afle in proprietatea unei Regii autonome; (iar in ipoteza noastră acesta se află în proprietatea regiei) şi activul să fie nu fie folosit de această Regie pe o perioada de cel puţin 3 luni anterioare formulării intenţiei de achiziţionare; (condiţie îndeplinită, conform contractului de închiriere).
Obligaţia de a întocmi, actualiza lunar şi comunica Lista cu activele disponibile îi revenea pârâtei, in temeiul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/2004, iar neîndeplinirea unei obligaţii legale nu poate, în nici un caz, să profite părţii în culpă.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iaşi împotriva Deciziei nr. 281 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va admite acţiunea reclamantei. În consecinţă, se va constata că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de protecţie şi 2 birouri, situat în Iaşi, Jud. Iaşi şi va obliga pârâta R.A.D.E.F. R.F. Bucureşti la executarea în natură a obligaţiei, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta SC B.S. SRL Iaşi pentru activul denumit Cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de protecţie şi 2 birouri, situat în Iaşi, Jud. Iaşi, deţinut de reclamantă în calitate de locatar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC B.S. SRL Iaşi împotriva Deciziei nr. 281 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite acţiunea reclamantei.
Constată că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru cumpărarea activului denumit Cinematograful C., inclusiv complexul cabinei de protecţie şi 2 birouri, situat în Iaşi, Jud. Iaşi.
Obligă pârâta R.A.D.E.F. R.F. Bucureşti la executarea în natură a obligaţiei, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta SC B.S. SRL Iaşi pentru activul denumit Cinematograful "C.", inclusiv complexul cabinei de protecţie şi 2 birouri, situat în Iaşi, 48, Jud. Iaşi, deţinut de reclamantă în calitate de locatar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2169/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1841/2010. Comercial → |
|---|
