ICCJ. Decizia nr. 3908/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3908/2010
Dosar. Nr 5635/1/2010
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul M.L.P.T.L. a chemat în judecată pe pârâta SN P.P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 136.673.168.216 lei reprezentând majorări de întârziere calculate pentru sume datorate la fondul special al drumurilor publice administrat de M.L.P.T.L., sumă alcătuită din 75.592.672.047 lei majorări de întârziere aferente perioadei 19 aprilie 2001 - 3 septembrie 2001, calculate conform prevederilor art. 3 alin. (3) din Ordinul M.F. nr. 83/1997 şi 61.080.496.169 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 4 septembrie 2001 - 1 iulie 2002, calculate în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din acelaşi Ordin al M.F.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Procesul Verbal de Control întocmit de către A.N.D. sub nr. 1880 din 20 aprilie 2001 şi a procesului verbal de control din 14 mai 2001 întocmit ca urmare a soluţionării contestaţiei depusă de SN P. SA prin Decizia nr. 96 din 18 mai 2001, s-a stabilit în sarcina societăţii pârâte obligaţia de plată a sumei de 370.552.313.956 lei, reprezentând debit restant pentru perioada 1 ianuarie 1997 - 31 iulie 1999 şi 582.786.735.581 lei majorări de întârziere aferente debitului restant, calculate până la 19 aprilie 2001, obligaţie bugetară ce nu a mai fost contestată de către pârâtă.
Urmare a cererii pârâtei, nr. 3950 din 27 iunie 2001, de solicitare a acordării de înlesnire la plata datoriei, cu nota nr. 25/3640 din 24 august 2001 s-a aprobat eşalonarea debitului de 370.552.313.956 lei în 10 tranşe lunare în perioada septembrie 2001 - iunie 2002, cu respectarea anumitor condiţii şi diminuarea majorărilor de întârziere cu suma de 573.193.284.544 lei, respectiv la suma de 9.593.451.037 lei.
Ulterior, a arătat reclamanta, prin Convenţia încheiată între SN P.P. SA şi M.L.P.T.L., cu nr. 4791/ MM din 27 septembrie 2001, s-a stabilit că SN P.P. SA se obligă să suporte majorările de întârziere pentru perioada 19 aprilie 2001 şi până la lichidarea în întregime a debitului, conform prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996. La această sumă au fost calculate majorări de întârziere pentru perioada 20 ianuarie 2001 - 1 iulie 2002, respectiv majorări de 0,15% pe zi pentru perioada 19 aprilie 2001 - 3 septembrie 2001 şi de 0,1% pe zi, începând cu data de 4 septembrie 2001, potrivit art. 3 alin. (2) din ordinul M.F. nr. 83 din 23 ianuarie 1997 de aprobare a Normelor Metodologice pentru aplicarea art. 83 din O.G. nr. 11/1996.
Prin Sentinţa comercială nr. 74 din 29 mai 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis excepţia prematurităţii şi a respins cererea ca prematur formulată.
Recursul declarat de către reclamantul M.L.P.T.L. a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia comercială nr. 1152 din 22 februarie 2005, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a M.T.C.T. (fost M.L.P.T.L.) şi a admis recursul, a casat sentinţa comercială nr. 74 din 29 mai 2003 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, cauza a fost soluţionată prin Sentinţa comercială nr. 2591 din 1 iunie 2005 prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.T.C.T. (fost M.L.P.T.L.) şi respinsă cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Apelul declarat de către reclamantul M.T.C.T. împotriva Sentinţei comerciale nr. 2591 din 1 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, prin Decizia comercială nr. 151 din 28 martie 2006.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia comercială nr. 153 din 15 ianuarie 2007, a admis recursul declarat de reclamantul M.T.C.T. împotriva Deciziei comerciale nr. 151 din 28 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de M.T.C.T. împotriva Sentinţei comerciale nr. 2591 din 1 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, pronunţată în Dosarul nr. 2113/2005 pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, cauza fiind reînregistrată sub nr. 9610/3/2007 pe rolul secţiei a VI-a comercială.
Conflictul negativ de competentă dintre secţia a V a comercială, a Tribunalului Bucureşti şi secţia contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1185 din 3 martie 2009, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
La reluarea judecăţii, în Dosarul nr. 9610/3/2007 al Tribunalului Bucureşti. secţia a VI-a comercială, pârâta a invocat la data de 14 septembrie 2009 excepţia lipsei calităţii procesuale active a Ministerului Transporturilor şi respingerea cererii de chemare în judecată ca lipsită de obiect şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din 23 noiembrie 2009, prima instanţă a stabilit cadrul procesual, constatând că, în cauză, calitatea de reclamant o are M.F.P., ca urmare a subrogaţiei legale în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Transporturilor şi a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de obiect a cererii, faţă de cele dispuse prin Decizia comercială nr. 153 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală activă a M.T.C.T., obligatorie, potrivit dispoziţiilor articolului 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru instanţa inferioară care rejudecă în fond, după casare, şi apreciind că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, apărările formulate de pârâtă vizează de fapt fondul problemei litigioase, iar nu aspecte care ar face inutilă analizarea raporturilor juridice dintre părţi şi, implicit, existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere.
Reclamantul M.T.I. (fost M.L.P.T.L., fost M.T.C.T.) şi-a restrâns pretenţiile la suma de 5.177.316,8216 lei ca urmare a achitării diferenţei de către pârâtă .
Prin Sentinţa comercială nr. 1275 din 15 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul M.F.P. în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V. P. SA (fostă SNP P. SA).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte recuperarea sumelor de bani pe care societatea pârâtă le datorează bugetului de stat, reprezentând majorări de întârziere aferente perioadei 19 aprilie 2001 - 1 iulie 2002, calculate în temeiul dispoziţiilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 prin raportare la contribuţia restantă la fondul special al drumurilor publice (25% din preţul de vânzare cu ridicata, exclusiv accizele, al carburanţilor auto livraţi la intern şi al celor utilizaţi în producţie proprie datorată în perioada 1 ianuarie 1997 - 31 iulie 1997).
Prima instanţă a reţinut că prin art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 15/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, aprobată prin Legea nr. 241/2004, a fost aprobată scutirea de plată a obligaţiilor fiscale restante reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri datorate şi neachitate către bugetul consolidat, dobânzi, penalităţi de întârziere de orice fel, aferente obligaţiilor datorate la bugetul general consolidat şi neachitate, majorări calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 datorate de SNP P. SA Bucureşti la data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv la data de 8 aprilie 2004.
S-a mai constatat că sumele solicitate de reclamant se încadrează în cele avute în vedere de legiuitor, fiind majorări de întârziere calculate în temeiul art. 83 din O.G. nr. 11/1996, datorate la 8 aprilie 2004 (momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 15/2004), cu consecinţa că, prin efectul legii, în sarcina societăţii pârâte SC O.M.V.P. SA nu mai subzistă obligaţia de plată a acestora.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel M. F.P., s olicitând desfiinţarea sentinţei comerciale apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecarea pe fond şi, în subsidiar, admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 136.673.168.216 lei, reprezentând majorări de întârziere calculate pentru sumele datorate la Fondul Special al drumurilor publice.
În motivarea apelului, reclamantul a criticat sentinţa apelată sub aspectul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi a fost dată prin interpretarea greşită a legii.
Astfel, a arătat apelantul M.F.P., argumentele reţinute de către instanţa de fond în considerentele hotărârii nu pot fi considerate ca o motivare a hotărârii, în sensul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa neînvederând care este temeiul de drept în baza căruia a considerat că M.F.P. are calitate procesuală activă în cauză, motiv pentru care se impune, pe calea rejudecării la prima instanţă, a precizării şi stabilirii calităţii procesuale a M.F.P., întrucât nu a existat nici o manifestare de voinţă din partea acestuia de a se substitui în drepturile procesuale ale M.L.P.T.L. şi de a continua acţiunea începută de acesta.
A mai susţinut apelantul că prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile deciziei de casare, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 147/2002.
Astfel, a arătat apelantul, prin Decizia de casare nr. 1152 din 22 februarie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a stabilit faptul că M.F.P. ar avea calitate procesuală activă obţinută prin transmisiunea legală a acesteia de la reclamantul iniţial - M.L.P.T.L., ci doar a apreciat că se poate considera îndeplinită procedura concilierii prealabile, ca o consecinţă a corespondenţei purtate între părţi, chiar dacă nu au fost respectate strict dispoziţiile articolului 7201 C. proc. civ.
Cea de-a doua Decizie de casare nr. 153 din 15 ianuarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, menţionează doar că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, nu au ţinut cont de motivele prevăzute în prima Decizie de casare nr. 1152 din 22 februarie 2005 şi de cele menţionate prin încheierea din data de 29 iunie 2004 din acelaşi dosar, potrivit cărora s-a reţinut calitatea procesuală a M.F.P., fără a arăta însă şi care este poziţia procesuală a acestuia.
Aşa fiind, a susţinut apelantul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a reţinut calitatea procesuală activă a M.F.P. şi nici transmisiunea legală a acesteia, lucru ce nici nu ar fi fost posibil, întrucât O.U.G. nr. 147/2002 nu reglementa acest lucru, ci doar a transmis competenţa materială de administrare a Fondului Special al drumurilor publice de la M.LP.T.L. către M.F.P.
Aşadar, a arătat apelantul, menţionarea în considerentele sentinţei apelate a faptului că M.F.P. are calitatea de reclamant ca urmare a unei subrogaţii legale în drepturile şi obligaţiile M.L.P.T.L. este în primul rând nemotivată în drept, instanţa de fond omiţând că precizeze care este temeiul de drept în baza căruia s-a produs această transmisiune şi, în al doilea rând, neîntemeiată, întrucât textul de lege (O.U.G. nr. 147/2002) nu prevede decât o transmisiune a competenţelor de administrare a acestor venituri şi nu o transmisiune a calităţii procesuale în litigii deja existente.
Pe fondul cauzei, apelantul a susţinut că nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 15/2004, neaflându-ne în prezenţa unor măsuri de executare silită .
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat apelul nefondat, reţinând în esenţă că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii”. În categoria încheierilor premergătoare, se includ atât încheierile preparatorii, cât şi încheierile interlocutorii, cum este şi încheierea pronunţată de prima instanţă, la data de 23 noiembrie 2009 (filele 106-107 dosar fond), prin care instanţa a soluţionat excepţiile lipsei calităţii procesuale active M.F.P. şi a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, respingându-le ca neîntemeiate, pentru considerentele ce s-au arătat prin respectiva încheiere. Curtea a mai constatat că dispoziţiile luate de prima instanţă prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 23 noiembrie 2009, sunt motivate în sensul prevederilor art. 268 alin. (4) C. proc. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ. şi având în vedere că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ., care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, Curtea a constatat justă statuarea conform căreia cel care doreşte să critice o încheiere premergătoare, prin care s-au dispus măsuri considerate nelegale, trebuie să precizeze expres în cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, faptul că înţelege să atace şi încheierea premergătoare considerată nelegală. Cum, în speţă, apelantul M.F.P. nu a atacat expres cu apel şi încheierea premergătoare (interlocutorie) pronunţată de prima instanţă, la data de 23 noiembrie 2009, caracterul devolutiv al apelului îşi produce efecte numai cu privire la sentinţa atacată, nu şi cu privire la încheierea interlocutorie respectivă, instanţa de apel nefiind învestită în acest sens.
Aşa fiind, s-a constatat că apelantul M.F.P nu a înţeles să atace cu apel şi încheierea pronunţată la 23 noiembrie 2009, prin care s-a soluţionat excepţia lipsei calităţii sale procesuale active, criticând expres doar hotărârea atacată pe care a considerat-o ca nemotivată în ceea ce priveşte aprecierea calităţii sale procesuale active, or prima instanţă nu a statornicit prin sentinţa apelată asupra calităţii procesuale active a M.F.P, ci, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 23 noiembrie 2009, fapt pe care l-a şi menţionat, de altfel, în considerentele sentinţei apelate.
Cât priveşte fondul cauzei, susţinerea apelantului că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 15/2004, Curtea a constatat a fi nefondată, art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004 referindu-se la executarea silită a obligaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) începute asupra SNP P. SA, ceea ce presupune existenţa unor titluri executorii deja obţinute şi aflate în curs de executare silită, după cum interzice expres orice demers pentru instituirea unor noi astfel de măsuri.
S-a mai reţinut că textul art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004 nu contrazice prevederile legale ale art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 15/2004 care fac referire expresă la „scutirea de plată a obligaţiilor fiscale restante (...) şi altor venituri datorate şi neachitate bugetului general consolidat,, de către fosta SNP P. SA, precum şi la „scutirea de plată a majorărilor calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare”, ci reglementează situaţia în care respectivele obligaţii de plată fiscale restante sau majorări de întârziere, calculate în baza art. 83 din O.G. nr. 11/1996 au fost deja puse în executare silită.
S-a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi de drept, reclamantul iniţial, M.T.I., întemeindu-şi pretenţiile pe dispoziţiile art. 83 din O.G. nr. 11/1996 care obligau pârâta la plata majorărilor de întârziere pentru obligaţiile restante la Fondul special al drumurilor publice, iar aceste majorări de întârziere au constituit obiect al O.U.G. nr. 15/2004, intimata pârâtă fiind expres scutită de la plata acestora.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 555 din 2 decembrie 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea SNP P. SA Bucureşti care scutesc societatea în vederea privatizării de plata oricăror obligaţii către bugetul general consolidat, inclusiv a dobânzilor şi penalităţilor de orice fel aferente obligaţiilor, deci şi a majorărilor de întârziere prevăzute de O.G. nr. 11/1996 (abrogată prin O.G. nr. 61/2002). Având în vedere că dobânzile, penalităţile, majorările de orice fel sunt accesorii ale debitelor principale constând în obligaţii şi venituri bugetare datorate şi neachitate de SNP P. SA bugetului general consolidat, fiind scutită pârâta de plata debitelor principale, în virtutea principiului accesorium sequitur principalem, este firesc să fie scutită şi de obligaţiile de plată a drepturilor accesorii care nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.
Pentru considerentele reţinute, prin Decizia nr. 308 din 17 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva Sentinţei comerciale nr. 1275 din 15 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Împotriva Deciziei nr. 308 din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs reclamantul M.F.P. Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa competentă pentru rejudecarea pe fond şi în subsidiar, modificarea deciziei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată este netemeinică, soluţia fiind întemeiată pe motive străine de natura pricinii, având în vedere că instanţa nu a arătat care este temeiul de drept în baza căruia a considerat că M.F.P. Bucureşti are calitate procesuală activă, astfel încât se impune, pe calea rejudecării la prima instanţă, precizarea şi stabilirea calităţii procesuale a M.F.P. Bucureşti, având în vedere că nu a existat nicio manifestare de voinţă din partea acestuia de a se substitui în drepturile procesuale ale M.L.P.T.L.
A mai susţinut recurentul că instanţa a interpretat greşit atât dispoziţiile deciziei de casare, cât mai ales dispoziţiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 147/2002, având în vedere că prin decizia de casare, instanţa supremă nu a reţinut calitatea procesuală activă a M.F.P. Bucureşti şi nici transmisiunea legală a acesteia, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile legale sus-menţionate, care nu prevăd o asemenea transmisiune.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 15/2004, nefiind în prezenţa unor măsuri de executare silită şi mai mult, demersul judiciar a fost demarat în anul 2003, moment până la care, sumele reprezentând majorări de întârziere trebuiau achitate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării susţinerilor recurentei, se impune a fi făcută precizarea că în argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a reiterat criticile formulate în apel, critici ce au făcut obiectul analizei instanţei de control judiciar.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Analizând decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept tuturor susţinerilor şi criticilor formulate, iar argumentele reţinute au condus în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv. În aceste condiţii, critica recurentei potrivit căreia instanţa nu a motivat în drept soluţia privind calitatea sa procesuală activă, nu se susţine, având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă examinarea şi analizarea acestei excepţii, în raport de încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2009 a primei instanţe, prin care s-a statuat asupra acestui aspect, încheiere ce nu a fost atacată cu apel de către reclamant.
Aşa fiind, în mod corect a reţinut instanţa că în raport de dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., caracterul devolutiv al apelului îşi produce efectele numai cu privire la sentinţa atacată, nu şi cu privire la încheierea de şedinţă sus-menţionată, instanţa nefiind învestită în acest sens.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii recurate, încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţa de control judiciar. Din perspectiva acestui motiv, Înalta Curte va analiza criticile recurentului referitoare la aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 15/2004, pretins a nu fi incidente în cauză.
Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 15/2004, „creditorii bugetari încetează aplicarea oricăror măsuri de executare silită a obligaţiilor prevăzute la art. 1 şi 2, începute asupra SN P.P. S.A. Bucureşti, şi nu vor face nici un demers pentru instituirea unor noi astfel de măsuri”. Totodată, prin art. 1 al aceluiaşi act normativ, se aprobă „scutirea de plată a obligaţiilor fiscale restante reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri datorate şi neachitate bugetului general consolidat de către SN P.P. SA Bucureşti, iar prin art. 3 al O.U.G. nr. 15/2004, se aprobă scutirea de plată a majorărilor calculate în baza prevederilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996.
Faţă de dispoziţiile legale sus-citate, se constată că instanţa de control judiciar a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestora, reţinând că majorările de întârziere solicitate în temeiul dispoziţiilor art. 83 din O.G. nr. 11/1996 au făcut obiectul O.U.G. nr. 15/2004, potrivit căreia, aşa cum s-a arătat anterior, pârâta a fost scutită de la plata acestor debite.
Pentru considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei SC O.M.V. P. SA Bucureşti va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 308 din 17 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2232/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2230/2010. Comercial → |
|---|
