ICCJ. Decizia nr. 4095/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4095/2010
Dosar nr. 858/1285/2009
Ședința publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 4819 din 3 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, în Dosarul nr. 858/1285/2009 s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.C. SRL împotriva pârâtei SC I.T.N. SRL pârâta fiind obligată să predea reclamantei cantitatea de 36 bucăţi ţeava izolată cu diametrul de 273 mm şi lungimea totală de 364,27 metri.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 11.910,3 lei. S-a respins ca nefondată cererea reconvenţională.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar prevederile art. 1074 C. civ. menţionează că obligaţia de a da cuprinde şi pe aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. Pârâta este debitoarea obligaţiei de a preda ţeava pe care a izolat-o pentru reclamantă iar potrivit art. 1319 C. civ. predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul la momentul contractării dacă părţile nu s-au învoit altfel. În speţă, părţile nu au stabilit expres unde se va face predarea ţevilor după executarea lucrării de izolare astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 1319 C. civ. Astfel, pentru a se elibera de obligaţia de predare, pârâta trebuia să predea ţeava izolată la locul unde se găsea aceasta la momentul contractării lucrărilor, respectiv la sediul reclamantei.
Instanţa de fond a reţinut că, în speţa de faţă, reclamanta este debitorul obligaţiei de plată a preţului la ziua şi în locul determinat prin contract iar potrivit art. 1362 C. civ. dacă nu s-a stabilit nimic în privinţa scadenţei şi a locului de plată atunci debitorul obligaţiei de plată va plăti la locul şi la momentul la care se face predarea lucrului. În consecinţă, nefiind dovedită o altă dată a scadenţei de plată pentru contravaloarea lucrărilor, reclamanta ca debitoare a obligaţiei de plată a preţului trebuia să plătească la data şi la locui predării ţevilor. S-a constat că reclamanta a plătit factura chiar înainte de a primi ţevile izolate, prin urmare, nu i se poate imputa faptul că nu s-a deplasat pentru a ridica ţeava de la sediul pârâtei şi nici faptul că nu a plătit factura la data emiterii acesteia, respectiv la 05 iunie 2006. Aceasta cu atât mai mult cu cât din coroborarea faptului că pârâta nu s-a eliberat de obligaţia contractuală de a preda ţeava cu menţiunile din adresele pe care aceasta le-a emis, rezultă prezumţia simplă în sensul prevederilor art. 1203 C. civ. că pârâta a condiţionat predarea ţevilor de achitarea taxelor de magazinaj şi a penalităţilor de întârziere, solicitate şi prin cererea reconvenţională.
În consecinţă, instanţa de fond nu a reţinut culpa reclamantei pentru aceea că nu a ridicat ţevile izolate, iar în temeiul art. 969 C. civ. a admis acţiunea acesteia.
Împotriva sentinţei menţionată, pârâta a formulat apel ce a fost respins prin Decizia civilă nr. 60 din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor dosarului în raport de starea de fapt existentă, motivele de apel invovate fiind neîntemeiate.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 294 din C. proc. civ., instanţa de apel a constat că sunt inadmisibile în apel motivele de drept care nu au fost invocate în faţa instanţei de fond şi comparând motivele cuprinse în cererea reconvenţională cu argumentele aduse în apel şi motivele invocate a constat existenţa unor diferenţe substanţiale, abordări noi în apel, prin care s-a urmărit să se creeze o aparenţă de temeinicie a pretenţiilor invocate.
Din cuprinsul motivelor de apel şi din cererea reconvenţională nu rezultă care este temeiul de drept care a determinat pe pârâta apelantă să calculeze penalităţile de întârziere, taxa de magazinaj de 5% din valoarea ţevii pentru perioada de 42 zile cuprinse între data de 5 iunie 2006 - 17 iulie 2006 şi taxa de magazinaj majorată cu 100% pentru perioada 17 iulie 2006 - 30 aprilie 2009, în condiţiile în care în comanda depusă de reclamanta intimată s-a prevăzut că plata se va face la ridicarea mărfii.
S-a mai reţinut că plata a fost făcută de către reclamanta intimată la 16 august 2006 şi nici până în prezent nu s-a ridicat marfa datorită refuzului pârâtei apelante de a preda această marfă fără plata taxelor, prin urmare sunt vădit nefondate criticile aduse hotărârii instanţei de fond pe considerentul că instanţa nu a încuviinţat administrarea probelor solicitate de pârâtă. Aceasta deoarece prima instanţă pentru a respinge cererea reconvenţională a apelantei a reţinut în mod corect că pretenţiile acesteia nu sunt întemeiate, respectiv aceasta nu a făcut dovada temeiului în baza căruia solicită obligarea la plata unei penalităţi de întârziere şi a modului de calcul pentru pretenţiile pretinse.
Respingerea cererii reconvenţionale de către prima instanţă este întemeiată în raport de faptul că penalităţile de întârziere şi taxele de magazinaj pe care le solicita pârâta apelantă sunt lipsite de temei legal, apelanta în cuprinsul cererii reconvenţionale făcând diferite calcule care nu au bază nici în comanda nr. 179 din 30 mai 2006 şi nici în proiectul de contract din 31 mai 2006, iar în cuprinsul cererii reconvenţionale nu se găseşte o explicaţie privind modul de efectuare a acestor calcule.
S-a constatat că apelanta a fost cea care a refuzat şi refuză să restituie ţevile dar în acelaşi timp calculează taxa de magazinaj pentru că păstrează aceste ţevi fără a avea consimţământul intimatei. De altfel părţile nu au convenit prin nici un act scris asupra unei astfel de taxe, asupra cuantumului său şi chiar în ipoteza în care acest lucru ar fi fost acceptat de ambele părţi, intimata nu putea fi obligată să achite taxa de magazinaj pe perioada în care pârâta apelantă refuză să-i restituie ţevile. Părţile nu au convenit nici asupra unor penalităţi de întârziere la plata preţului, iar clauza acceptată este ca aceasta să se facă la data ridicării mărfii.
Drept urmare, s-a apreciat că intimata nu datorează penalităţi de întârziere ori taxă de magazinaj câtă vreme apelanta este cea care a refuzat şi refuză să-i restituie ţevile, aflându-se în culpă.
Instanţa de apel a constat că între părţi nu există un contract de depozit încheiat deoarece intimata nu a predat ţevile pentru a fi depozitate la apelantă, ci pentru că aceasta din urmă să execute lucrări de izolare, cu alte cuvinte obiectul singurului contract încheiat între părţi este acela de prestări servicii iar nu contract de depozit.
În ceea ce priveşte suportarea riscurilor contractului, acestea sunt în sarcina apelantei de vreme ce ea se află în culpă în ceea ce priveşte obligaţia de predare a ţevilor proprietatea intimatei.
În raport de aceste considerente Curtea a apreciat că în mod întemeiat şi motivat prima instanţă a respins proba testimonială cu martori şi proba cu interogatoriul părţilor, ca nefiind utilă şi pertinentă soluţionării cauzei.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că între părţi a intervenit un contract de locaţie a lucrărilor vizând executarea de către apelantă a lucrărilor de izolare a ţevilor, în baza comenzii depusă de intimată, comandă acceptată prin execuţia lucrărilor. Pe de altă parte proiectul de contract întocmit de apelantă nu a fost acceptat prin semnare de către intimată şi drept urmare el nu poate produce efecte juridice.
În susţinerea faptului că acel contract nu a fost niciodată acceptat de către intimată s-a reţinut că sunt incidente şi prevederile art. 35 din C. com.
În ceea ce priveşte determinarea momentului în care se consideră încheiat un contract la distanţă, prevederile art. 35 C. com. consacră teoria informaţiunii potrivit căreia acesta se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă despre acceptarea ofertei. În raport de aceste prevederi legale instanţa constată că apelanta nu a primit o ofertă respectiv contractul de execuţie nr. 396 din 31 mai 2006 remisă şi semnată, pentru a confirma acceptarea din partea intimatei.
Dând eficienţă dispoziţiilor art. 1073, 1074 alin. (1) şi 1319 C. civ., curtea a constatat că obligaţia de a preda marfa incumbă apelantei, iar locul de predare este acela unde aceasta se găsea în momentul contractării lucrării, respectiv la sediul intimatei.
S-a mai reţinut că sunt nefondate susţinerile apelantei referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi impus acesteia un contract de transport şi un contract de depozit pentru cauza de comerţ, cu titlu gratuit, deoarece instanţa a relevat doar prevederile art. 1074 C. civ. care reglementează obligaţia de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, iar din invocarea acestui temei legal nu rezultă că prima instanţă ar fi impus apelantei un contract de transport sau un contract de depozit gratuit, ci faptul că aceasta avea obligaţia de a preda ţevile, după executarea lucrărilor de izolaţie.
Împotriva deciziei, în termen legal, pârâta SC I.T.N. SRL a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru completarea probaţiunii acţiunii reconvenţionale. În drept recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Reiterând motivele din apel, recurenta critică decizia atacată, sub aspectul motivelor prevăzute dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a pronunţat decizia atacată, prin aplicarea greşită a legii, respectiv art. 294 C. proc. civ.
2. Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond au făcut o greşită încadrare în drept a litigiului, apreciind în mod eronat că speţei îi sunt aplicabile art. 1073, 1074 și 1319 C. civ. În opinia recurentei, este vorba despre un contract de antrepriză comercială, urmat de un depozit pentru cauză de comerţ fiind aplicabile dispoziţiile art. 36, 39, 43, 46 şi art. 3 C. com.
3. Instanţa de apel a validat respingerea totală a probaţiunii propusă în dovedirea cererii reconvenţionale.
4. Instanţa a interpretat eronat convenţia ca fiind una fără scadenţă.
5. Pârâta este în mod eronat acuzată că ar avea o culpă contractuală prin nepredarea bunurilor.
6. Instanţa de apel cât şi instanţa de fond au făcut o interpretare a contractului total contrară principiilor de interpretare a contractelor prevăzute de dispoziţiile art. 970, 982, 981, 983, 1312, 1618, și 1619 C. civil. Recurenta susţine că natura contractului dedus judecăţii era de prestări serviciu, or prin sentinţa pronunţată instanţa a impus atât un contract de transport la care nu s-a convenit, cât şi un contract de depozit pentru cauză de comerţ, cu titlu gratuit, tot în afara contractului dedus judecăţii.
Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.
Susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel a validat respingerea totală a probaţiunii propuse în dovedirea cererii reconvenţionale, excede controlului de legalitate. Simpla nemulţumire a părţii cu privire la administrarea şi interpretarea probelor nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304, recursul fiind o cale de atac nedevolutivă care nu-şi propune o reapreciere a probelor.
În consecinţă, criticile recurentei vizând probele administrate în cauză nu vor fi analizate, reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. 138/200 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Susţinerea recurentei în sensul textului evocat nu poate fi reţinută, întrucât în mod judicios atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut că între părţi a intervenit un contract de locaţie a lucrărilor vizând executarea de către apelantă a lucrărilor de izolare a ţevilor în baza comenzii nr. 179 din 30 mai 2006 depusă de intimată. În mod corect instanţa de apel a constatat că între părţi nu există un contract de depozit încheiat obiectul singurului contract încheiat între părţi fiind acela de prestări servicii, iar nu contract de depozit.
Stabilirea oricărui tip de neexecutare a obligaţiilor contractuale implică operaţiunea logică de determinare a conţinutului contractului, de calificare juridică a clauzelor inserate, operaţiune care impune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor prevăzute de art. 970 C. civ.
Recurenta se prevalează de existenţa unui contract comercial de execuţie lucrări nr. 396 din 31 mai 2006, dar proiectul de contract întocmit de pârâtă nu a fost acceptat prin semnare de către reclamantă şi drept urmare el nu poate produce efecte juridice, instanţa de apel constatând în mod corect aplicabilitatea dispoziţiilor art. 35 C. com.
Ambele instanţe au interpretat corect convenţia ca fiind una fără scadenţă, reţinându-se în mod corect că în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile art. 1362 C. civ., ţinând cont de faptul că nu s-a stabilit nimic în privinţa scadenţei şi a locului de plată prin urmare debitorul obligaţiei va plăti la locul şi la momentul la care se face predarea bunului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1361 C. civ. şi art. 1362 C. civ. în lipsa unor clauze contractuale contrare, preţul devine exigibil la predarea mărfurilor, neavând relevanţă forma în care s-a încheiat contractul. Reclamanta a plătit însă factura chiar înainte de a primi ţevile izolate şi prin urmare, nu i se poate imputa faptul că nu a plătit ori că nu s-a deplasat pentru a ridica bunul. În mod corect instanţele au apreciat că în această situaţie rezultă prezumţia în sensul dispoziţiilor art. 1203 C. civ. că pârâta a condiţionat predarea ţevilor de achitarea taxelor de magazinaj şi a penalităţilor de întârziere ce au fost de altfel solicitate prin cererea reconvenţională şi prin urmare, deşi reclamanta a plătit preţul, marfa nu i-a fost predată.
Astfel, ambele instanţe au reţinut în mod judicios culpa contractuală a pârâtei derivată din nepredarea bunului, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.
Nefondate sunt şi criticile recurentei subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica recurentei vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 292 raportat la art. 294 C. civ. nu poate fi reţinută.
Dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ. statuează expres faptul că „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Potrivit textului de lege evocat, părţile se pot folosi înaintea instanţei de apel de toate motivele şi dovezile invocate în prima instanţă, efectul devolutiv al apelului fiind limitat numai cu privire la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.
În speţa de faţă, instanţa de apel în mod judicios a constatat că pârâta a invocat în drept prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională, dispoziţiile art. 969 și 979 C. civ. şi art. 4 C. com., iar în apelul declarat a invocat în drept art. 36, 39, 43 și 46 alin. ultim, art. 3 pct. 19 C.com., art. 970, 981, 982, 983, 1312, 1618 și 1619 C. civil, art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 4 din Legea nr. 469/2002 şi art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. coroborat cu art. 21 - 23 din H.G. nr. 44/2004.
Prin urmare pârâta a invocat în apel dispoziţii legale pe care, aceasta nu le-a invocat prin întâmpinare sau cererea reconvenţională la instanţa de fond, iar acest aspect contravine dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”
S-a constatat în mod corect că pârâta a schimbat nu numai motivele de drept, dar şi motivele de fapt, existând diferenţe substanţiale, abordări noi în apel prin care pârâta a urmărit să creeze o aparenţă a temeiniciei pretenţiilor invocate. Pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităţilor cu privire la factura neachitată în termen, precum şi obligarea acesteia la plata taxelor de magazinaj, pârâta efectuând diferite calcule pentru pretenţiile pretinse fără a exista o explicaţie nici cu privire la modalitatea de efectuare a acestora.
De altfel, astfel cum corect s-a reţinut, părţile nu au convenit prin nici un act scris asupra unei taxe de magazinaj şi nici asupra unor penalităţi de întârziere aceasta cu atât mai mult cu cât între părţi nu a existat un contract de depozit, obiectul singurului contract între părţi fiind acela de prestări servicii, iar obligaţia de a preda marfa aparţinea pârâtei care a refuzat însă predarea ţevilor, deşi reclamanta achitase preţul.
De asemenea, faptul că instanţele au dat eficienţă dispoziţiilor art. 1073, 1074 şi 1319 C. civ. nu conduc la concluzia că instanţa ar fi impus pârâtei un contract de transport sau un contract de depozit gratuit, întrucât prin aplicarea dispoziţiilor art. 1074 C. civ. s-a avut în vedere în mod absolut obligaţia de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, astfel cum este instituit de textul de lege menţionat.
În acest context nu se poate reţine nici critica recurentei în sensul că în speţă ar fi vorba de o pagubă suferită rezultată din „depozitarea forţată timp de trei ani a produsului finit”, atâta timp cât pârâta a refuzat să predea ţevile, păstrându-le fără acordul reclamantei, pretinzând totodată taxe de magazinaj, şi prin urmare, textele de lege invocate, respectiv art. 1618 și 1619 C. civ., art. 43 C. com., nu-şi găsesc aplicabilitatea pretinsă de recurenta-pârâtă.
În cauză au fost respectate drepturile procesuale ale recurentului prevăzute atât în legislaţia naţională, cât şi în convenţiile la care România este parte, dar aceste drepturi trebuie exercitate de părţi în condiţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte, constată că, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţa de faţă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, recursul pârâtei este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menţinându-se hotărârea instanţei de fond, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC I.T.N. SRL Daneş împotriva Deciziei civile nr. 60 din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2445/2010. Comercial → |
|---|
