ICCJ. Decizia nr. 4185/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4185/2010
Dosar nr. 3855/1/2010
Ședința publică din 30 noiembrie 2010
Prin contestaţia în anulare înregistrată la 4 mai 2010 sub nr. 1550, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestatoarea, O.W.H. GMBH a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii SC M. SA, A.V.A.S., B.C.R. SA, T.S.B. GMBH, O.W.A. şi C.I.D.E.C.O., în temeiul art. 317 alin. (1), pct. 2 C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 10576/1/2009.
Contestatoarea susţine că prin hotărârea a cărei anulare o solicită şi care s-a pronunţat într-o contestaţie în anulare, în mod greşit s-a anulat o decizie pronunţată în recurs, dispunându-se rejudecarea recursului, precum şi limitele rejudecării acestuia, toate cu încălcarea normelor de ordine publică referitor la competenţă, deoarece:
1. S-a încălcat competenţa în ceea ce priveşte modificarea jurisprudenţei secţiei, stabilită prin art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;
2. S-a încălcat competenţa conferită de lege instanţelor în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor în anulare;
3. S-a depăşit competenţa specifică în contestaţia în anulare, prin faptul că instanţa a reţinut selectiv „competenţa funcţională”, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu recursurile, respectiv a considerat necompetentă instanţa supremă atunci când s-a pronunţat pe recursul formulat de către O.W.H. GMBH, O.W.A. şi T.S.B. GMBH şi a considerat competentă aceeaşi instanţă, atunci când s-a pronunţat pe recursul SC M. SA;
4. S-a încălcat/depăşit competenţa specifică contestaţiei în anulare şi prin aceea că a dispus modificarea deciziei pronunţate în recurs, în condiţiile în care contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, desfiinţare;
5. S-au încălcat prevederile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanţelor.
Întrucât competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare este limitată, dar şi specifică, încălcarea/depăşirea ei atrage admisibilitatea contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunţate - susţine contestatoarea.
În dezvoltarea modalităţilor prin care se susţine motivul pe care se întemeiază contestaţia în anulare – încălcarea dispoziţiilor arată următoarele:
1. Prin decizia pronunţată în recurs, găsind neîntemeiat singurul motiv ce putea atrage casarea deciziei din apel, privind greşita soluţionare a executării necompetenţei instanţelor române, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a făcut aplicarea art. 312 alin. (2) C. proc. civ. modificând decizia şi rejudecând fondul, reţinând întemeiată motivarea ce se referă la lipsa calităţii procesuale pasive între recurenta SC M. SA şi O.W.A. şi O.W.H. GMBH.
Susţinând că acest lucru nu putea fi realizat decât cu încălcarea competenţei funcţionale şi că instanţa de recurs, schimbând în totalitate situaţia de fapt nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci, în baza art. 312 alin. (3) teza II C. proc. civ. ar fi trebuit să dispună casarea, instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare a schimbat practica întregii instanţe, atribuit care aparţine Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 26 din Legea nr. 304/2004, depăşindu-şi astfel competenţele atribuite prin lege unei instanţe care soluţionează o cale extraordinară de atac.
2. Instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei în anulare a pronunţat o hotărâre care încalcă competenţa conferită de lege instanţelor în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor în anulare.
Astfel critica adusă modului de aplicare a art. 312 C. proc. civ. nu face parte din cazurile expres prevăzute de lege în art. 317 şi 318 C. proc. civ. ca motive de contestare a unei decizii irevocabile.
Modificarea parţială a Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunţată în apel nu reprezintă o încălcarea a competenţei funcţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilite de lege prin norme imperative, ci în limitele art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Regulile procedurale de soluţionare a recursului nu sunt încadrate nici de doctrină şi nici de jurisprudenţă în noţiunea de competenţă.
Motivele de recurs ale părţilor erau întemeiate potrivit art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 şi 11 C. proc. civ., dintre care doar cel prevăzut de pct. 3 atrăgea casarea cu trimitere, motiv găsit însă neîntemeiat în recurs, astfel că, toate celelalte temeiuri atrăgeau modificarea, ceea ce s-a şi întâmplat.
3. Hotărârea este dată cu depăşirea competenţei specifice în contestaţia în anulare, prin faptul că instanţa a reţinut selectiv „competenţa funcţională” a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu recursurile formulate respectiv, a considerat necompetentă Înalta Curte, atunci când s-a pronunţat pe recursul formulat de către O.W.H. GMBH, O.W.A. INC şi T.S.B.GMBH şi a considerat competentă Înalta Curte atunci când s-a pronunţat pe recursul formulat de M.
4. Hotărârea este în realitate o hotărâre de modificare a deciziei pronunţate în recurs, în condiţiile în care contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, desfiinţare a deciziilor pentru motive specifice şi nu una în care se analizează motive de fond.
Potrivit doctrinei în cazul admiterii contestaţiei pe motiv de necompetenţă, se va anula hotărârea atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent.În cauză instanţa a motivat desfiinţarea Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 respectiv necompetenţa instanţei care a pronunţat decizia, însă a stabilit ca instanţă competentă pentru rejudecarea recursului aceiaşi instanţă – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Doar în cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare instanţa va proceda la anularea totală sau parţială a hotărârii atacate în funcţie de natura casării – în cazul de faţă nu operează ipoteza pentru că nu a fost casată hotărârea ci a fost modificată.
5. Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a fost pronunţată de o instanţă necompetentă în raport de prevederile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor cu privire la modul de soluţionare a incidentelor de procedură.
Astfel, se invocă încălcarea principiului aleatoriu şi al continuităţii completului de judecată, susţinând că pronunţarea deciziei s-a făcut de judecători într-o altă compunere decât cea stabilită iniţial, la primul termen de judecată.
În altă ordine de idei, contestatoarea invocă încălcarea, prin decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei în anulare, dispoziţiile art. 6 a C.E.D.O. sub aspectul respectării puterii lucrurlui judecat respectiv, securităţii juridice, precum şi art. 21 din Constituţia României şi art. 10 din Legea nr. 304/2004.
Se arată că reglementarea contestaţiei în anulare în dreptul intern, ce are natura unei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi art. 317 şi art. 318 C. proc. civ. este în acord cu interpretarea C.E.D.O. conform căreia simplul fapt că instanţele au 2 puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat.
Prin întâmpinare (fila 94-98), intimata SC M. SA a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
În apărare susţine că motivul indicat ca temei al contestaţiei în anulare vizează încălcarea dispoziţiilor de competenţă pe care însuşi legiuitorul le identifică şi califică expres ca fiind de ordine publică, prin prevederile art. 159 C. proc. civ., norme exprese, limitative şi de strictă interpretare.
În consecinţă, susţine că variantele prezentate de contestatoare ca făcând parte din accepţiunea sintagmei „compet de ordine publică” sunt inadmisibile.
Din actele şi lucrările dosarului, asupra contestaţiei în anulare formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va reţine următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de SC M. SA şi s-a dispus obligarea pârâtelor O.W.A. INC şi O.W.H. GMBH (devenită T.K.S. AG) şi O.W.GMBH, la plata contravalorii mărfii şi a bobânzilor aferente.
Soluţia a fost menţinută prin respingerea apelurilor, potrivit Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Prin Decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, s-au admis recursurile pârâtelor şi reclamantei, a fost caată Decizia nr. 1743/1999, cu consecinţa admiterii apelurilor, modificării în parte a sentinţei Tribunalului Bucureşti.
Recursul în anulare promovat împotriva deciziei din recurs a fost ulterior retras de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar prin Decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002, completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie, a decis respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantei de continuare a judecării recursului în anulare.
Contestaţia în anulare formulată de reclamantă împotriva acestei decizii s-a respins prin Decizia nr. 148 din 9 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Împotriva Deciziei nr. 6126/2000 a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a soluţionat irevocabil acţiunea, reclamanta a formulat o contestaţie în anulare, admisă prin Decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru nelegala citare în proces a societăţii C. din Franţa, fiind respinsă ca inadmisibilă, contestaţie în anulare promovată ulterior împotriva Deciziei nr. 4092/2005.
În rejudecarea recursului împotriva Deciziei nr. 1743/1999 a ca, urmare a anulării Deciziei nr. 6126/2000, instanţa supremă a pronunţat Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 prin care, în esenţă, a admis recursurile pârâtelor, respingând acţiunea şi totodată, a respins recursul reclamantei.
Recurenta a formulat şi împotriva acestei decizii o contestaţie în anulare, solicitând anularea hotărârii sub 2 aspecte: neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu SC C. SA Franţa pentru termenul când s-a judecat recursul şi încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care face obiectul prezentei contestaţii în anulare, s-a admis contestaţia în anulare împotriva Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost anulată în partea care priveşte admiterea recursurilor pârâtelor, (cu consecinţa admiterii apelurilor, schimbării în parte a sentinţei tribunalului şi respingerii caţiunii) şi obligării recurentei la cheltuieli de judecată în sumă de 2311,48 lei. Au fost menţinute celelelalte dispoziţii ale deciziei, fixându-se termen pentru soluţionarea recursurilor pârâtelor.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut cu privire la primul motiv că reclamanta contestatoare nu are interes să invoce nelegala citare a SC C. SA şi nu are calitate procesuală activă sub acest aspect.
Sub al doilea aspect invocat s-a reţinut că instanţa de recurs, prin decizia pronunţată şi-a depăşit competenţa materială funcţională prin aceea că a procedat la modificarea deciziei din apel când, de fapt, schimbând în totalitate situaţia de fapt, ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a invocat dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza II C. proc. civ. susţinând că, dacă se găseşte întemeiat recursul „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”, instanţa de recurs casează hotărârea recurată, trimiţând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanţa competentă.
De asemenea, a mai reţinut că dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. conform cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.”
Concluzia pe care instanţa a desprins-o din analiza celor 2 texte procedurale a fost aceea că, numai prin excepţie instanţa supremă hotărăşte asupra fondului pricinii, şi are competenţă funcţională, în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
În consecinţă, reţinând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a admis contestaţia în anulare, dispunându-se anularea în parte a deciziei din recurs, cu privire la admiterea recursurilor pârâtelor O.W.H. GMBH, O.W.A. şi T.S.B. GMBH. Partea din decizie vizând respingerea recursului reclamantei SC M. SA a fost menţinută, ca de altfel şi celelalte dispoziţii privind modul de soluţionare a excepţiilor procesuale şi ale acţiunii împotriva celorlalte pârâte.
Hotărârea care a rezolvat în acest mod contestaţia în anulare împotriva deciziei pronunţată în rejudecarea recursului a fost, la rândul său, atacată cu prezenta contestaţie în anulare, prin invocarea aceluiaşi temei de drept, art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Astfel, potrivit legii, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare de drept comun în această situaţie se va reţine că, în principiu, este admisibilă contestaţia în anulare împotriva unei hotărâri pronunţată într-o altă contestaţie în anulare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ.
Aşa, de pildă, poate fi invocat drept temei al unei noi contestaţii în anulare, neîndeplinirea legală a procesului de citare pentru ziua când s-a judecat o altă contestaţie în anulare, cu partea care invocă vătămarea în acest fel a drepturilor sale procesuale.
În speţă hotărârea atacată cu această cale extraordinară de atac este irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar motivul invocat – încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privit la compet – nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, decizia în cauză nefiind supusă acestor căi de atac. Aşadar, întrucât textul nu impune nici o condiţie, hotărârea irevocabilă poate să fie pronunţată în primă instanţă, în apel, revizuire sau contestaţie în anulare.
Trecând la analizarea pe fond a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se va porni, în primul rând, de la textul normei de procedură şi analizarea sferei noţiunii de „competenţă” pe care aceasta îl vizează.
Astfel, pct. 2 al art. 317 alin. (1) C. proc. civ. vizează situaţia când „hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privit la competenţă”.
Potrivit art. 159 C. proc. civ., „Necompetenţa este de ordine publică:
1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;
2. când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad;
3. când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.”
Prin urmare, în acord cu dispoziţiile legale citate şi jurisprudenţa constată, poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare doar încălcarea normelor de competenţă de ordine publică, deci numai încălcarea competenţei generale, materiale şi teritoriale exclusive la care se referă art. 159 C. proc. civ.
Incompatibilitatea sau alte aspecte legate de compunerea sau constituirea completului, fiind reglementate prin norme de organizare judiciară nu pot fi invocate în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
De aceea, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, în limitele competenţei specifice acstei căi extraordinare de atac are de examinat, dacă instanţa care a pronunţat decizia atacată cu contestaţie în anulare, în speţă Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, a încălcat sau nu dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţă.
Astfel, sub aspectul competenţei generale, cererea este de competenţa instanţelor judecătoreşti, sub aspect material, competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 319 alin. (1) C. proc. civ., fără a se pune în discuţie competenţa teritorială exclusivă.
Din această perspectivă, motivele invocate de contestatoare în susţinerea tezei încălcării normelor de competenţă, în baza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. exced sferei noţiunii de competenţă avută în vedere de legiuitor pentru prevenirea tentativelor de tergiversare a cauzelor, prin invocarea abuzivă a acestora în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Analizarea acestor motive, ce se constituie în veritabile critici aduse hotărârii pronunţate în contestaţia în anulare ar transforma această cale extraordinară de atac, de retractare, într-una de reformare, ceea ce în fapt, ar fi mai rău decât un recurs la recurs, care, cel puţin s-ar adresa unei instanţe superioare.
Astfel, încălcarea competenţei conferite de lege instanţelor în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiilor în anulare, depăşirea competenţei specifice prin reţinerea selectivă a competenţei funcţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai în privinţa uneia dintre cele două recursuri cu care instanţa de recurs în condiţiile în care contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare sunt tot atâtea critici ale Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, formulate pe aceeaşi cale, a contestaţiei în anulare în baza lor nu ar avea pe de o parte suport legal în raport de prevederile stricte ale art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar pe de altă parte ar transforma această cale într-una de reformare, susceptibilă de exact aceleaşi critici care ar fi determinat soluţia de admitere.
Nici critica privind încălcarea art. 26 din Legea nr. 304/2004 nu poate fi primită drept temei al admiterii contestaţiei în anulare de drept comun, pentru aceleaşi considerente referitoare la motivele reglementate exhaustiv de art. 317 C. proc. civ.
În plus, prin decizia contestată nu a avut loc o schimbare jurisprudenţială în sensul art. 26 din Legea nr. 304/2004.
Se poate afirma cel mult că instanţa în exercitarea competenţei funcţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a atribuţiilor jurisdicţionale ale acesteia, a avut loc o altă viziune în legătură cu soluţia pe care instanţa de recurs trebuia să o pronunţe – casarea cu trimitere.
În această ordine de idei se observă că textele legale invocate – art. 312 alin. (3) teza a II-a şi art. 314 C. proc. civ. – menţionează într-adevăr, faptul că instanţa de recurs casează când modificarea nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, precum şi faptul că instanţa supremă hotărăşte asupra fondului în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Acestui raţionament îi scapă din vedere faptul că, pe lângă casare – cu trimitere sau reţinere – în caz de admitere a recursului, hotărârea poate fi modificată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2)).
Prin urmare, în exercitarea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate pronunţa următoarele soluţii, în recurs:
1. Casarea, în următoarele situaţii:
a. Pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ.;
b. Când instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului;
c. Când modificarea pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.
Spre deosebire de tribunale şi curţi de apel, care, potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în caz de casare, vor rejudeca pe fond pricina, cu excepţiile prevăzute la alin. (5) şi (6), la instanţa supremă regula o constituie în caz de casare, trimiterea spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată (art. 313), iar excepţia este restituită la art. 314 în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărăşte asupra fondului când casează în scopul aplicării corecte a legii, a împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, nefiind necesară administrarea de noi probe.
2. Modificarea (în tot sau în parte), pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9, când nu este necesară administrarea de probe noi.
În această situaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rejudecă pricina pe fond.
Corespunzător motivelor pe care instanţa de recurs le găseşte întemeiate, aceasta preocedează la modificarea hotărârii ori la casarea, în tot sau în parte a acesteia, cu trimitere spre o nouă judecare ori cu reţinere şi evocare a fondului, după caz.
Împrejurarea că, în soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa a statuat că soluţia la care instanţa de recurs trebuia să se oprească era alta şi că, din punct de vedere al atribuţiilor jurisdicţionale, raportat la împrejurările speţei, soluţia adoptată în privinţa unuia dintre recursuri nu a fost corectă, nu poate fi, spunem din nou, analizată printr-o nouă contestaţie în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
După cum a statuat şi C.E.D.O. în practica sa, puterea de a iniţia şi de a admite o cale extraordinară de atac trebuie exercitată de către autorităţi în aşa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru just între interesele implicate în cauză.
Puterea de control a instanţelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiţiei, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie temei pentru reexaminare.
În cauza M. împotriva României, prima în care se analizează modul în care soluţionarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, de către instanţele în termen, poate determina afectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie, Curtea a reamintit că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res indicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive şi irevocabile, obligatorii, şi mai ales, nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzei.
În baza considerentelor arătate, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., urmează a se respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea O.W.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea O.W.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 26.536 lei cheltuieli de judecată către intimata SC M. SA Bucureşti.
Irevovabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2162/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2164/2010. Comercial → |
|---|
