ICCJ. Decizia nr. 4345/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4345/2010
Dosar nr. 32152/3/2007
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
1. Reclamantul Centrul Cultural „M.E.” a solicitat prin acţiunea introductivă formulată în contradictoriu cu pârâta SC D.C. SRL şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 25 septembrie 2007 să se dispună rezilierea contractului de asociere convenit cu pârâta la data de 24 aprilie 1995, evacuarea pârâtei din spaţiul ce a făcut obiectul asocierii şi obligarea acesteia la plata contraprestaţiei datorate pentru folosinţa spaţiului.
2. Pârâta SC D.C. SRL a formulat la rândul său pretenţii împotriva reclamantei prin cererea reconvenţională depusă la data de 26 octombrie 2007 solicitând următoarele:
- să se constate valabilitatea contractului de asociere din 24 aprilie 1995 astfel cum a fost modificat succesiv urmare respectării întocmai a obligaţiilor asumate; să se dispună obligarea reclamantei la plata îmbunătăţirilor aduse spaţiului, precum şi la plata sumelor reprezentând taxe arbitrale şi onorariu avocat efectuate la Curtea de Arbitraj din culpa reclamantei care a investit o jurisdicţie necompetentă să se pronunţe asupra contractului de asociere dedus judecăţii în prezenta cauză; să-i fie acordat un drept de retenţie asupra spaţiului până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate.
3. Prin Sentinţa comercială nr. 12372 pronunţată la data de 17 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, astfel învestit, a respins ca neîntemeiată atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a apreciat că, în ce priveşte rezilierea contractului de asociere, motivele invocate de reclamant sunt împrejurări contemporane încheierii contractului care vizează în realitate desfiinţarea contractului cu efect retroactiv pentru încălcarea normelor legale în vigoare la momentul realizării acordului de voinţă, iar, rezilierea presupune o neexecutare a obligaţiilor asumate de cocontractant.
Totodată, instanţa reţine că potrivit susţinerilor reclamantului, contractul era desfiinţat din mai 2006 urmare notificării rezilierii unilaterale de către această parte, context în care apreciază că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui contract sinalagmatic în fiinţă la data sesizării instanţei, şi nu a demonstrat cu probe pertinente cuantumul sumelor solicitate pentru perioada noiembrie 2004 – aprilie 2006 respectiv până la notificarea rezilierii.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de pârâta, prima instanţă a apreciat ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea existenţei contractului de asociere şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de pârâtă. Cererea privind obligarea la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri a fost respinsă ca nedovedită.
Capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor arbitrale a fost apreciat ca neîntemeiat, cu motivarea ca pârâta şi-a dat acordul la încheierea convenţiei arbitrale în condiţii de nelegalitate astfel încât fiind în culpă în egală măsură cu reclamantul nu poate solicita repararea prejudiciului suferit.
II.4. Apelul. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 14 iunie 2010.
Împotriva acestei sentinţe pronunţate de tribunal ca primă instanţă au declarat apel ambele părţi pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate vizând modul în care au fost soluţionate cele două cereri principală şi reconvenţională faţă de susţinerile şi apărările formulate de părţi.
Instanţa de apel a încuviinţat la cererea reclamantei proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumei datorate de pârâtă în temeiul contractului de asociere din 24 aprilie 1995 pe perioada noiembrie 2004 – decembrie 2006 iar la cererea pârâtei o expertiză tehnică în construcţii având ca obiectiv stabilirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de aceasta parte în spaţiul adus în asociere.
5. Prin Decizia nr. 288 curtea de apel a constatat ca inadmisibilă majorarea câtimii pretenţiilor pârâtei pe capătul trei din cererea reconvenţională la suma de 329.601 lei potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică în construcţii efectuată în cauză şi pe fond a admis ambele apeluri, a desfiinţat sentinţa pronunţată de tribunal şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii majorării câtimii pretenţiilor pârâtei la suma stabilită cu titlu de îmbunătăţiri aduse spaţiului conform expertizei tehnice efectuată, instanţa de control judiciar a apreciat că dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. impun o astfel de dezlegare, cererea de majorare a câtimii reprezentând o cerere nouă care nu poate fi formulată pentru prima dată în apel.
Referitor la soluţia pronunţată pe fondul cererilor de apel, instanţa de control judiciar a găsit întemeiată critica reclamantei vizând neanalizarea de către prima instanţă a cererii de reziliere a contractului de asociere şi critica pârâtei cu privire la respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a valabilităţii contractului de asociere, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., care permit constatarea existenţei unui drept.
Pentru aceste raţiuni, instanţa de apel a dispus în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. desfiinţarea sentinţei fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
III.5. Recursul. Motivele de recurs.
Pârâta SC D.C. SRL a declarat recurs la data de 4 august 2010 împotriva deciziei pronunţate în apel solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii majorării câtimii pretenţiilor.
Potrivit recurentei soluţia instanţei de apel este criticabilă din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs astfel cum au fost întemeiate în drept, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. calificând cererea de majorare a câtimii pretenţiilor la suma de 329.601 lei potrivit expertizei tehnice dispuse în faza judecăţii apelului, ca o cerere nouă, în condiţiile în care prin cererea reconvenţională formulată în faţa primei instanţe a solicitat obligarea reclamantei la plata îmbunătăţirilor aduse spaţiului ce a format obiectul asocierii.
În acelaşi sens, recurenta susţine că de vreme ce instanţa de apel a încuviinţat o expertiză tehnică pentru stabilirea valorii îmbunătăţirilor, expertiză care a fost respinsă de prima instanţă, soluţia adoptată de instanţa de apel de respingere ca inadmisibilă a majorării câtimii pretenţiilor la suma stabilită prin expertiză, denotă o contradicţie evidentă în raţionamentul juridic al instanţei.
6. Asupra recursului.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:
Cu titlu preliminar Curtea aminteşte că potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. proc. civ. Titlul IV art. 288 – 298 care reglementează exercitarea şi judecata acestei căi ordinare de atac, apelul are un caracter devolutiv întrucât prin declanşarea ei şi investirea instanţei de control judiciar se provoacă o nouă judecată în fond asupra chestiunilor de fond şi de drept rezolvate de prima instanţă şi criticate prin motivele de apel.
Caracterul devolutiv al apelului obligă instanţa de control judiciar să judece a doua oară în fond pricina astfel cum a fost dedusă prin motivele de apel, în acest sens dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. permit instanţei de apel să dispună refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă precum şi administrare de probe noi propuse în condiţiile art. 292 alin. (1).
În cauză pârâta SC D.C. SRL prin cererea de apel, astfel cum a fost motivată, la pct. 4 critică dezlegarea dată de prima instanţă în ce priveşte capătul de cerere din reconvenţionala formulată vizând obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate în spaţiul ce a făcut obiectul asocierii, îmbunătăţiri evaluate provizoriu la suma de 57.467 lei, arătând că expertiza tehnică solicitată pentru stabilirea valorii îmbunătăţirilor a fost respinsă de prima instanţă în mod greşit.
Instanţa de apel, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ. încuviinţează efectuarea acestei expertize, considerând-o utilă pentru soluţionarea cauzei, iar după administrarea probei pârâta în raport de valoarea lucrărilor îşi majorează pretenţiile la suma de 329.601 potrivit menţiunilor din Încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2010 şi precizări scrise intitulată „Note de şedinţă”, achitând şi taxa de timbru datorată pentru suma majorată.
În acest context factual şi legal, cererea pârâtei de majorare a câtimii pretenţiilor reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor la suma stabilită prin expertiza dispusă în apel, nu constituie o cerere nouă în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o cerere distinctă de cea care a făcut obiectul reconvenţionalei formulată în primă instanţă, cauza şi finalitatea urmărită de pârâtă rămânând neschimbate respectiv obligarea reclamantei la plata îmbunătăţirilor aduse spaţiului.
Altfel spus, prin majorarea câtimii pretenţiilor, pârâta nu a formulat o cerere nouă, cu un obiect diferit de cel indicat în cererea reconvenţională, de natură să surprindă pe reclamantă cu consecinţa încălcării dublului grad de jurisdicţie, raţiunea interdicţiei instituite prin dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. fiind circumscrisă acestor exigenţe.
Obiectul cererii a rămas neschimbat, respectiv plata contravalorii îmbunătăţirilor, iar majorarea câtimii pretenţiilor nu constituie o modificare a obiectului după art. 132 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii care îşi găsesc aplicarea şi în apel, contrar opiniei instanţei.
În acest sens în art. 288 C. proc. civ. se prevede expres că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice, or, în condiţiile în care potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ. majorarea câtimii pretenţiilor nu constituie o modificare a cererii iniţiale, nu există nici un impediment legal pentru aplicarea acestor dispoziţii procedurale şi în apel.
Pentru considerentele expuse Înalta Curte constatând că instanţa de apel a calificat în mod greşit cererea de majorare a câtimii pretenţiilor pârâtei ca o cerere nouă inadmisibilă în apel, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. se va admite prezentul recurs şi se va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru judecarea apelului şi sub acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC D.C.SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 288 din 14 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1853/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1851/2010. Comercial → |
|---|
