ICCJ. Decizia nr. 1576/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1576/2011
Dosar nr. 38516/3/2007
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, înregistrată la data de 6 noiembrie 2011, reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar a chemat în judecată pe pârâta SC L.D. SRL, solicitând instanţei să dispună ca aceasta să fie obligată să-i plătească echivalentul în RON la cursul zilei din data punerii în executare a sumei de 19.653,02 dolari SUA, din care 11.352 dolari SUA, reprezintă contravaloarea lipsă folosinţă spaţiu, aferentă perioadei 1 februarie 2005–31 iunie 2006, iar 8.301,02 dolari SUA, reprezintă majorări de întârziere, aferente aceleiaşi perioade, invocând în drept prevederile art. 998, art. 999, art. 1073 C. civ., art. 1 alin. (2) şi art. 115 din OG nr. 92/2003, republicată, modificat prin Legea nr. 210/2005.
Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 2351, pronunţată la data de 2 martie 2010, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 85.664,48 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru spaţiul în suprafaţă de 577,66 m.p. în baza fişei de calcul nr. 24258 din 2 noiembrie 2000, respingând capătul de cerere având ca obiect plata penalităţilor de întârziere.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că dreptul locativ al pârâtei pentru spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în sector 2, Bucureşti, s-a născut din dispoziţia Primarului General, executată de reclamantă prin fişa de calcul şi de evidenţă lunară a locaţiunii, nu prin contract de închiriere care nu există în speţă; că pârâta a recunoscut datoria restantă cu titlu de preţ al locaţiunii, lăsând expertului contabil posibilitatea de a determina suma datorată; că, prin expertiza contabilă efectuată în cauză, s-a stabilit această sumă ca fiind un cuantum de 85.664,48 RON, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 28.243,21 dolari SUA la cursul B.N.R. din data de 19 iunie 2009, la care reclamanta şi-a restrâns pretenţiile solicitate cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă, şi că penalităţi de întârziere nu pot fi acordate, cât timp între părţi nu a fost încheiat un contract prin care să se prevadă o clauză penală.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului motivat pe neacordarea majorărilor de întârziere solicitate prin cererea de chemare în judecată, a fost respins, ca nefondat, de Secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 429, pronunţată la data de 3 noiembrie 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, analizând sentinţa atacată, în limitele cererii de apel, în raport cu probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile, instanţa de control judiciar a reţinut că prevederile anexei nr. 2 la H.C.G.M.B. nr. 59/1997, cele ale H.C.G.M.B. nr. 221/1998 nu sunt incidente în cauză, câtă vreme între părţi nu s-a încheiat niciun fel de contract, asemeni prevederilor art. 115 alin. (1) şi alin. (3) din OG nr. 92/2003, republicată, înlăturând ca neîntemeiate susţinerile apelantei în sensul că penalităţile de întârziere ar fi datorate în baza acestor prevederi.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta reclamantă, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 115 alin. (1) şi alin. (3) din OG nr. 92/2003, aplicabile în speţă, în conformitate cu care neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor sale de plată se sancţionează cu penalităţi de întârziere care fac venit la bugetul căruia îi aparţine creanţa principală, întrucât sumele reprezentând contravaloarea de folosinţă a imobilelor care fac parte din fondul imobiliar de stat fac venituri la bugetul local – recurenta neprecizând relevanţa referirilor la incidenţa art. 998-999 şi art. 1073 C. civ., faţă de Decizia atacată, dat fiind că instanţa de control judiciar, nu a fost învestită prin cererea de apel cu examinarea acestui aspect şi nedezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. spre a putea fi analizat.
Recursul este nefondat.
Astfel, având în vedere că între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal, iar suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, în litigiu, chiar dacă are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Municipiului Bucureşti, devenind, din momentul în care se datorează, creanţă bugetară de încasat la bugetul local, nu reprezintă creanţă fiscală în sensul art. 21 din OG nr. 92/2003, în conformitate cu care creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a înlăturat criticile apelantei bazate pe incidenţa art. 115 alin. (1) şi alin. (3) din precitatul act normativ, făcând o corectă calificare a izvorului obligaţiei de plată în speţă, reglementată de norme de drept privat, nu de acte normative de drept public care reglementează creanţele fiscale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Fondului Imobiliar împotriva deciziei comerciale nr. 429 din 03 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 809/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 276/2011. Comercial → |
|---|
