ICCJ. Decizia nr. 1580/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1580/2011
Dosar nr.1617/1285/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 474 din 28 ianuarie 2010 şi a încheierii din 26 noiembrie 2009, pronunţate în Dosarul nr. 1617/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta SC A.A. SA în contradictoriu cu pârâta SC C.L.V. SRL şi, în consecinţă:
A fost obligată pârâta să-i achite reclamantei suma de 52.240,1066 RON, cu titlu de despăgubiri, cu dobândă în cuantum de 22.164,41 RON, calculată pe perioada 14 martie 2005-12 noiembrie 2009 şi, în continuare, dobânda legală aplicabilă în materie comercială la nivelul de referinţă al B.N.R., conform art. 3 din OG nr. 9/2000, până la achitarea integrală a debitului.
S-au respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
A fost obligată pârâta să-i achite reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 3.672,162 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin procesul-verbal nr. 28 din 29 iulie 2004 încheiat de Grupul de Pompieri „Avram Iancu” al Judeţului Cluj, a fost reţinut faptul că în noaptea de 28 din 29 iulie 2004 din incinta pârâtei SC C.L.V. SRL a izbucnit un incendiu care s-a propagat şi la SC T. SRL, în cuprinsul procesului-verbal fiind menţionate la pct. 6 locul focarului, sursa probabilă de aprindere, mijloacele ce puteau produce aprinderea, primul material care s-a aprins şi împrejurarea determinantă pentru producerea incendiului, precum şi cauzele producerii incendiului şi sursele de aprindere.
Procesul-verbal a fost supus controlului judecătoresc, împotriva sa formulând plângere pârâta SC C.L.V. SRL, soluţionată, iniţial, în Dosarul nr. 2702/2004 de Judecătoria Dej prin sentinţa civilă nr. 1356 din 31 octombrie 2005, în sensul admiterii plângerii şi anulării procesului-verbal referitor la menţiunile cuprinse la pct. 6 din acesta şi pct. 4, 5 şi 6 j referitoare la cauzele producerii incendiului.
Soluţia pronunţată de judecătorie a fost recurată şi cauza trimisă spre rejudecare, înregistrându-se sub nr. Dosar 702/219/2007 la Judecătoria Dej.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 676 din 20 iunie 2007 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de SC C.L.V. SRL împotriva pârâţilor M.A.I. – Grupul de Pompieri „Avram Iancu” şi SC T. SRL, acţiune având ca obiect anularea parţială a procesului-verbal de intervenţie înregistrat sub nr. 28 din 28 iulie 2004, fiind menţinut procesul-verbal de intervenţie şi raportul de constatare.
Din considerentele hotărârii instanţa a reţinut faptul că situaţia de fapt consemnată în procesul-verbal de intervenţie şi raportul de constatare tehnică privind cauza incendiului la restaurantul aparţinând pârâtei SC C.L.V. SRL produs în data de 28 iulie 2004 a fost conformă cu realitatea, prima instanţă apreciind că în ceea ce priveşte locul cel mai probabil în care a izbucnit incendiul, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, ar fi fost barul din restaurantul pârâtei, aspect consemnat şi în procesul-verbal de intervenţie, localul fiind situat la mansarda clădirii, lucrare executată preponderent din elemente de material lemnos.
Această împrejurare, astfel cum a reţinut instanţa ce a analizat plângerea formulată împotriva procesului-verbal de intervenţie, a rezultat şi din consemnările făcute în acest înscris, consemnări conform cărora, la data intervenţiei unităţii de pompieri ardea acoperişul restaurantului pe o suprafaţă de circa 125 m.p. şi acoperişurile clădirilor învecinate pe o suprafaţă de 55 m.p.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză s-a reţinut împrejurarea că incendiul s-a produs în incinta unităţii aparţinând pârâtei din prezentul dosar şi că ora izbucnirii acestuia a fost aproximativ 03:53, fiind exclusă izbucnirea incendiului în imobilul aparţinând SC T. SRL.
În cuprinsul aceleiaşi hotărâri s-a stabilit în mod clar faptul că incendiul s-a produs în imobilul aparţinând pârâtei şi că acesta s-a propagat la imobilul aparţinând SC T. SRL, fiind exclusă orice posibilitate de ardere mocnită a bunurilor depozitate în imobilul aparţinând acestei din urmă persoane juridice.
S-a apreciat că pârâta nu a făcut dovada contrară celor menţionate în cuprinsul procesului-verbal şi în raportul de constatare, concluzionându-se că incendiul s-a produs la imobilul aparţinând pârâtei şi s-a propagat la cel aparţinând SC T. SRL, fiind, pe cale de consecinţă, stabilit raportul de cauzalitate între acest incendiu şi un eventual prejudiciu produs terţei persoane juridice.
Hotărârea pronunţată de judecătorie a fost, de altfel, atacată de pârâta SC C.L.V. SRL, Tribunalul Cluj pronunţându-se prin Decizia civilă nr. 84/A din 15 februarie 2008 asupra apelului declarat de SC C.L.V. SRL în sensul respingerii căii de atac şi menţinerii hotărârii pronunţate de prima instanţă ca fiind temeinică şi legală.
Din această perspectivă s-a reţinut că hotărârile pronunţate de instanţe relevă în mod clar şi fără dubiu culpa pârâtei SC C.L.V. SRL în ceea ce priveşte prejudiciul produs la imobilul SC T. SRL, precum şi raportul de cauzalitate între incendiul produs în noaptea de 28/29 iulie 2004 şi pagubele, respectiv prejudiciul produs SC T. SRL.
Instanţa a reţinut, totodată, faptul că reclamanta a încheiat cu SC T. SRL, persoana prejudiciată ca urmare a incendiului produs la imobilul pârâtei, un contract de asigurare facultativă, emiţând în favoarea acesteia poliţă de asigurare facultativă la data de 30 aprilie 2004 şi că în baza acestei poliţe, asiguratul, în schimbul unei prime de asigurare achitată pe parcursul a 4 rate, beneficia de despăgubiri în condiţiile în care s-ar produce evenimentul asigurat.
Urmare a intervenirii riscului asigurat, respectiv urmare incendiului produs la imobilul aparţinând asiguratului, reclamanta, în baza contractului de asigurare facultativă şi a poliţei de asigurare a procedat la despăgubirea asiguratului, achitând în favoarea acestuia suma de 168.230 RON, conform ordinelor de plată depuse la dosarul Judecătoriei Dej.
Din cuprinsul acestor ordine de plată rezultă faptul că unele plăţi s-au făcut în favoarea SC T.C. SRL în baza contractului de execuţie de lucrări nr. 249 încheiat la data de 2 august 2004.
Susţinerile pârâtei conform cărora contractul de execuţie de lucrări nu poate fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor vor fi înlăturate întrucât, pe de o parte, în comercial este admisibil orice mijloc de probă şi prin acest contract s-a făcut dovada contravalorii lucrărilor efectuate la imobilul proprietatea asiguratului, această probă fiind una veridică, în măsură să facă dovada prejudiciului suferit de partea vătămată în urmă cu aproximativ 6 ani faţă de data pronunţării hotărârii.
Instanţa a considerat că pretenţiile formulate de reclamantă în conformitate cu disp. art. 22 din Legea nr. 136/1995 au fost fondate, întrucât în calitate de asigurător se subrogă în drepturile asiguratului, legea acordându-i dreptul de a-şi recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat, în limita indemnizaţiei plătite.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor pe care reclamanta le poate pretinde, instanţa consideră că în sarcina acesteia incumbă obligaţia de a face dovada faptului că întreaga sumă acordată cu titlu de despăgubiri asiguratului CASCO este justificată, persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat având dreptul să solicite asigurătorului să facă dovada că suma achitată cu titlu de despăgubiri este cea reală, în directă legătură de cauzalitate cu fapta sa culpabilă şi rezultatul culpei sale.
În ceea ce priveşte imobilul aparţinând asiguratului SC T. SRL, instanţa reţine că contractul de execuţie lucrări încheiat cu SC T.C. SRL face dovada prejudiciului, însă apreciază că se impune a se avea în vedere menţiunea făcută în cuprinsul poliţei de asigurare, conform căreia poliţa se cesionează în favoarea B.C.R. pentru segmentul a - clădiri şi construcţii - în limita sumei de 200.000.000 RON vechi.
Drept urmare, instanţa a apreciat că pentru această sumă reclamanta nu este îndreptăţită să solicite obligarea pârâtei la plată, întrucât în baza cesiunii, în limita sumei cesionate, acest drept revine cesionarului şi, pe cale de consecinţă, din cuantumul total al sumei dovedită de asigurat ca fiind necesară pentru repararea imobilului, 72.240.106 RON, a fost dedusă suma de 20.000 RON ce a făcut obiectul cesiunii.
Conform dosarului de daună şi procesului-verbal de intervenţie asiguratul a fost prejudiciat prin fapta pârâtei şi prin aceea că în incendiul produs au ars articole textile aparţinând acestuia, menţionate ca tipuri de sortimente în cuprinsul procesului-verbal de intervenţie.
În conformitate cu poliţa de asigurare, reclamanta şi-a asumat obligaţia de a despăgubi asiguratul în situaţia în care ar interveni evenimentul asigurat şi pentru degradarea produselor finite aflate în imobilul asigurat, în limita sumei de 29.667 dolari SUA.
Instanţa a considerat că pârâta este responsabilă în baza disp. art. 1000 alin. (1) partea finală C. civ., de prejudiciile cauzate de lucrurile care sunt sub paza ei, această răspundere putând interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa, prevederile fiind pe deplin aplicabile şi că reclamanta, ca şi succesor şi în drepturi a asiguratului său, este îndreptăţită să solicite obligarea pârâtei la plata despăgubirilor achitate asiguratului urmare a incendiului propagat de la imobilul aparţinând pârâtei la cel al asiguratului.
Întrucât dovada acestui prejudiciu, respectiv contravaloarea bunurilor degradate în urma incendiului propagat de la bunul proprietatea pârâtei nu s-a făcut, tribunalul a considerat că pretenţiile reclamantei în cadrul acţiunii în regres nu sunt justificate şi că, pe cale de consecinţă, pârâta nu poate fi obligată să îi restituie reclamantei suma achitată cu titlu de despăgubire asiguratului pentru bunurile mobile supuse asigurării.
Concluzionând, în baza disp. art. 22 din Legea nr. 136/1995, pârâta a fost obligată să îi achite reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 52.240,1066 RON, cu dobânda legală în cuantum de 22.164,41 RON, calculată pe perioada 14 martie 2005-12 noiembrie 2009 şi, în continuare, dobânda legală aplicabilă în materie comercială la nivelul de referinţă al B.N.R., conform art. 3 din OG nr. 9/2000, până la achitarea integrală a debitului.
În ceea ce priveşte dobânda ce a fost acordată, instanţa a făcut aplicarea în cauză a prev. art. 43 C. com., reţinând faptul că de la data efectuării ultimei plăţi, 14 martie 2005, către asigurat obligaţia persoanei vinovate de producerea prejudiciului a devenit scadentă.
Restul pretenţiilor formulate de reclamantă au fost respinse ca fiind nefondate în baza prev. art. 274 C. proc. civ., pârâta, fiind în culpă procesuală, a fost obligată să-i achite reclamantei cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 3.672,162 RON, cheltuieli ce au avut în vedere valoarea pretenţiilor admise, atât în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul dobânzii, stabilirea taxei judiciare de timbru făcându-se raportat la prev. art. 3 lit. e) din Legea nr. 146/1997 în vigoare la data introducerii acţiunii.
Apelul declarat de pârâta SC C.L.V. SRL împotriva sentinţei şi a încheierii de şedinţă din data de 26 noiembrie 2009 a fost admis prin Decizia nr. 152 din 27 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, care le-a anulat şi, rejudecând cauza: a admis excepţia perimării acţiunii invocată de pârâtă, a constatat perimată acţiunea formulată de reclamanta SC A.A. SA - Sucursala Cluj.
Apelul declarat de reclamantă, împotriva aceleiaşi sentinţe comerciale a fost respins ca nefondat.
În considerentele deciziei, instanţa reţinut că prima instanţă, prin încheierea din 26 noiembrie 2009, a respins excepţia de perimare a acţiunii invocată de pârâtă pe considerentul că termenul de perimare a fost întrerupt de Judecătoria Dej la data de 10 februarie 2009 când, din oficiu, a repus cauza pe rol şi a acordat termene succesive fie că procedura de citare nu a fost îndeplinită cu reclamanta, fie la solicitarea pârâtei, până la data declinării competenţei, reţinându-se că odată repusă cauza pe rol reclamanta nu mai avea niciun interes să formuleze cerere de repunere pe rol a cauzei, respectiv să iasă din starea de pasivitate şi să stăruie în soluţionarea cauzei.
De asemenea, Curtea a avut în vedere că pentru analiza motivului de apel circumscris manierei în care prima instanţă a statuat asupra excepţiei de perimare este necesar să stabilească starea de fapt şi de drept care se impune în analiza acestui incident procedural.
Astfel, Judecătoria Dej, iniţial învestită cu judecarea acţiunii introductive, prin încheierea din data de 26 iunie 2006 a dispus, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei pe considerentul că dezlegarea pricinii atârnă de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul judecării Dosarului nr. 2702/2004 al Judecătoriei Dej.
Ulterior, această măsură este menţinută de aceeaşi instanţă, raportarea elementului în funcţie de care se stabileşte raţiunea suspendării şi limita în timp fiind soluţionarea Dosarului nr. 702/219/2007 al Judecătoriei Dej.
Mai apoi această măsură se menţine prin încheierea din 10 martie 2008 a aceleiaşi instanţe.
S-a mai avut în vedere că, la data de 10 octombrie 2008 s-a soluţionat definitiv şi irevocabil Dosarul nr. 702/219/2007 al Judecătoriei Dej şi, drept urmare, suspendarea termenului de perimare a încetat pe această dată conform art. 250 C. proc. civ., deoarece cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea facultativă a judecăţii, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii în pricina ce a determinat suspendarea.
Instanţa a considerat că, practic de la data de 10 octombrie 2008 curge termenul de perimare de 6 luni care calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ. se împlineşte la data de 10 aprilie 2009, termen ce nu a fost întrerupt dat fiind că Judecătoria Dej nu a repus din oficiu cauza pe rol în vederea continuării judecăţii, ci în vederea analizei motivelor care au condus la suspendarea judecării cauzei, aceasta putând fi realizată doar din două motive: fie instanţa a voit a constata din oficiu perimarea căci numai în acest sens putea fi justificată intervenţia instanţei [art. 252 alin. (1) C. proc. civ.], fie pentru a reexamina condiţiile suspendării judecării cauzei, ceea ce presupunea analiza încheierii premergătoare prin care s-a dispus suspendarea aspect care era interzis de dispoziţiile art. 2441 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia împotriva încheierii prin care instanţa a dispus suspendarea se poate exercita recurs cu excepţia celei pronunţate în recurs, ceea ce în speţă nu este cazul.
Aşa fiind, Curtea a constatat că încheiere, prima instanţă sesizată a dispus din oficiu în camera de consiliu repunerea cauzei pe rol fără o dezbatere contradictorie prealabilă şi fără să fie justificată de cerinţa constatării din oficiu a perimării este esenţial nelegală încălcând principiul disponibilităţii procesului civil şi, implicit, nesocotind dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că nelegalitatea încheierii de repunere pe rol a cauzei din oficiu rezidă şi din efectul dispoziţiilor art. 160 C. proc. civ.
Astfel, conform acestui text legal, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. A contrario, celelalte acte de procedură ce nu se referă la administrarea dovezilor în etapa judecăţii de către instanţa necompetentă nu pot fi reţinute ca având efecte juridice în faza de judecată derulată la instanţa competentă.
Cât priveşte apelul declarat de reclamantă, instanţa de apel a considerat, având în vedere soluţia dată apelului pârâtei şi ţinând seama de efectele perimării acţiunii, pretenţiile invocate pe calea apelului nu se mai pot analiza după cum nu se mai poate analiza în fond sentinţa primei instanţe.
Împotriva deciziei a declarat recurs SC A.A. SA, care a invocat nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:
- În mod greşit s-a constatat perimarea acţiunii, întrucât nu se mai putea formula o cerere de repunere pe rol a unei cauze ce fusese deja repusă pe rol înainte de împlinirea termenului de perimare ceea ce denotă că nu se poate vorbi de o cauză rămasă în nelucrare.
- Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 160 C. proc. civ., considerând că – în cazul declarării necompetenţei – numai dovezile administrate la instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, fără să ia în considerare că însăşi suspendarea cauzei a fost dispusă de aceeaşi instanţă necompetentă material.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, critici ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
În esenţă, criticile recurentei vizează aplicarea greşită a prevederilor ce reglementează instituţia perimării, în special a celor ce se referă la întreruperea cursului perimării şi a dispoziţiilor art. 160 C. proc. civ.
Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
Aşadar, conform normelor menţionate, nu orice act de procedură îndeplinit poate determina întreruperea cursului perimării, ci doar acela ce a fost efectuat, în vederea continuării judecăţii.
În cauza dedusă judecăţii, acţiunea reclamantei a fost suspendată la 26 iunie 2006 de către instanţa sesizată iniţial – Judecătoria Dej, suspendare dispusă în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea Dosarului nr. 702/219/2007 aflat la acel moment pe rolul aceleiaşi instanţe.
Această măsură a fost menţinută succesiv de către instanţă, iar la data de 10 februarie 2009 cauza a fost repusă pe rol – din oficiu – instanţa considerând că este necesar a verifica motivele care au condus la suspendare.
Problema de drept ce trebuie clarificată se rezumă la natura acestui act de procedură, respectiv dacă acesta a avut sau nu un caracter întreruptiv al perimării.
Raportat la prevederile art. 249 C. proc. civ., în deplin acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte reţine că prin încheierea din 10 februarie 2009, instanţa a dorit să verifice dacă motivul pentru care s-a dispus suspendarea mai subzistă, iar nu continuarea judecăţii.
Pe de o parte, pentru a avea incidenţă prevederile art. 249 C. proc. civ., actul trebuia să fie îndeplinit în vederea judecării cauzei, de către partea care justifica un interes.
În plus, măsura instanţei a fost dispusă în camera de consiliu, fără o dezbatere prealabilă şi contradictorie a părţilor ceea ce întăreşte convingerea că instanţa a dorit o simplă verificare a stadiului judecăţii – ce a stat la suspendarea prezentei cauze.
În atare situaţie, instanţa a constatat că Dosarul nr. 702/219/2007 a fost soluţionat irevocabil la data de 10 octombrie 2008, dată de la care reclamanta a stat în pasivitate deşi avea posibilitatea de a se adresa instanţei cu o cerere de repunere pe rol.
Aşa fiind, reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă pentru a se putea prevala de dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. şi art. 160 C. proc. civ.
Cum, între 10 octombrie 2008 şi 10 aprilie 2009, reclamanta a stat în pasivitate şi nu a efectuat niciun act în vederea continuării judecăţii, acelaşi comportament avându-l şi pârâtul, în mod corect s-a constatat că a intervenit perimarea cauzei.
Nu sunt fondate nici criticile prin care se invocă o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 160 C. proc. civ., în contextul în care nu acestea au constituit argumentul hotărârilor în constatarea perimării acţiunii.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., precum şi actul depus la dosar (chitanţa nr. 862 din 5 aprilie 2011) urmează ca recurenta-reclamantă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.720 RON reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.A. - prin Sucursala Cluj împotriva deciziei civile nr. 152/2010 din 27 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC C.L.V. SRL suma de 3.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 934/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1792/2011. Comercial → |
|---|
