CSJ. Decizia nr. 1011/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1011/2003
Dosar nr. 3034/2002
Şedinţa publică din 27 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 84 din 4 decembrie 2001, Tribunalul Călăraşi a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 lit. g) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.N. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 181 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului S.N. amendă administrativă de 1.500.000 lei.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a luat act că părţile vătămate P.N. şi S.C. E. S.A. Bucureşti nu s-au constituit părţi civile în cauză.
S-a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, din data de 25 iulie 2001, inculpatul S.N. a fost trimis în judecată, reţinându-se în sarcina sa următoarea situaţie de fapt:
În seara zilei de 28 ianuarie 2001, L.N. şi P.N. au hotărât să facă o supraveghere a secţiei după vagoanele staţionate în triajul C.F.R., la aproximativ 50 m depărtare de secţie.
Cei doi paznici, neânarmaţi, aveau asupra lor o lanternă, în zonă fiind întuneric.
La un moment dat cei doi paznici au observat o persoană care se îndrepta spre secţia pe care ei o ţineau sub observaţie.
După puţin timp, aceştia au auzit un zgomot din direcţia secţiei şi au presupus că persoana respectivă a spart lacătul de la uşa de acces.
Cei doi paznici s-au deplasat la uşa de acces la birouri, constatând că lacătul este intact.
L.N. a deschis uşa, a luat un băţ şi a spus celuilalt paznic că merge în spatele clădirii să vadă unde este persoana văzută mai devreme.
În momentul în care s-a apropiat de colţul clădirii, din podul acesteia a sărit un bărbat, care imediat a început să-l lovească cu pumnii. După ce acesta a căzut, persoana respectivă s-a urcat cu genunchii pe abdomenul său, continuând să-l lovească.
Alertat de strigătele de ajutor ale colegului său, L.N. a alergat înspre acesta şi, de la aproximativ 2-3 m, a văzut cum colegul său este agresat. Fiind întuneric şi nemaiauzind strigătele colegului său, L.N. a presupus că acesta a fost înjunghiat sau lovit cu o rangă metalică, ceea ce l-a determinat să-i aplice agresorului, cu băţul, o singură lovitură, în cap, în urma căreia acesta a căzut într-o parte.
În baza probelor administrate, prima instanţă a reţinut o altă situaţie de fapt, în sensul că nici un moment inculpatul nu l-a trântit pe paznic la pământ şi nu l-a lovit. Ca atare, nu există nici o probă concludentă în sensul exercitării de către inculpat a unor acte de violenţă, pentru a-şi asigura scăparea, după ce a săvârşit furtul.
Rezultă aşadar că în seara zilei de 28 ianuarie 2001, inculpatul S.N. a mers la Depozitul Curcani al S.C. E. S.A. Bucureşti, secţia Periş, a pătruns în podul clădirii şi a desprins, prin lovire cu piciorul, o porţiune din sageacul depozitului, care a căzut pe pământ.
Inculpatul S.N. nu a mai putut să intre în posesia scândurii desprinse de el din sageac, întrucât a fost descoperit de paznicii depozitului.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel, atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi, cât şi inculpatul S.N.
Parchetul a susţinut că, nejustificat, instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu.
În susţinerea reţinerii în sarcina inculpatului a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, se invocă declaraţiile martorului L.N. şi a părţii vătămate P.N., privitoare la comportamentul agresiv al inculpatului.
S-a mai arătat, cu referire la aceeaşi critică, că, chiar dacă în speţă nu s-ar fi conturat infracţiunea de tâlhărie, în momentul aplicării art. 334 C. proc. pen., instanţa trebuia să reţină furtul calificat în formă consumată şi nu tentativă la această infracţiune.
Totodată, s-a susţinut că, în mod greşit instanţa l-a achitat pe inculpat, întrucât fapta comisă de către acesta prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Inculpatul S.N., recunoscând săvârşirea infracţiunii de furt, a solicitat reducerea cuantumului amenzii, întrucât nu are mijloace materiale pentru a o achita.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 291/A din 16 mai 2002, a admis apelul declarat de către inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi a redus cuantumul amenzii administrative de la 1.500.000 lei la 100.000 lei.
Prin aceeaşi hotărâre, apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi că, în raport de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei de către inculpat, de scopul urmărit, de urmarea produsă, de persoana şi conduita acestuia, în mod legal s-a reţinut că fapta acestuia nu constituie o infracţiune.
Însă, faţă de starea fizică a inculpatului, care a rămas cu o infirmitate fizică permanentă, căsătorit, are doi copii minori şi posibilităţi materiale reduse pentru întreţinere, se impune reducerea amenzii administrative aplicate acestuia.
Împotriva ambelor hotărâri pronunţate în cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 171 C. proc. pen.
S-a susţinut, că în mod greşit instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, atâta timp, cât din cercetările efectuate în cauză a rezultat însuşirea bunului şi violenţa exercitată pentru păstrarea bunului apropriat în mod ilicit.
S-a mai susţinut că în mod greşit s-a apreciat că faptei săvârşite de către inculpat îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni. În acest sens s-a arătat că valoarea prejudiciului, într-adevăr modică, nu este singurul criteriu de apreciere prevăzut de art. 181 C. pen. Astfel, fapta săvârşită pe timp de noapte, în stare de ebrietate, prin agresarea victimei, nu poate fi considerată ca lipsită în mod vădit de importanţă.
În concluzie, Parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În raport de dispoziţiile art. 211 C. pen., tâlhăria apare ca o infracţiune complexă, constând dintr-o acţiune principală de furt şi o acţiune adiacentă de exercitare a violenţei, de ameninţare sau de folosire al altor mijloace de constrângere.
Administrând probe, instanţa de fond a constatat că exercitarea actelor de violenţă de către inculpat nu este dovedită.
Ca atare, în mod judicios prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
În consecinţă, sub acest aspect, atât hotărârea primei instanţe, cât şi a celei de control judiciar nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Dacă s-ar accepta teza contrară, în sensul recursului declarat în cauză, ar însemna ca o persoană să poată fi condamnată pentru o anumită infracţiune, fără ca fapta săvârşită să întrunească toate elementele constitutive cerute de lege pentru existenţa acelei infracţiuni, ceea ce apare cu evidenţă ca o soluţie inadmisibilă în raport cu principiul legalităţii incriminării.
Însă, potrivit art. 208 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective, ca prin luarea unui bun din posesia sau detenţia altei persoane, împotriva voinţei acesteia, făptuitorul să urmărească însuşirea fără drept a acelui bun, adică să comită fapta cu intenţia de a trece bunul în proprietatea sa, ceea ce s-a dovedit în cauză.
Pe de altă parte, infracţiunea de furt se consumă în momentul când făptuitorul, luând bunul mobil, îl scoate din posesia sau detenţia părţii vătămate, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, şi se comportă faţă de el ca şi cum i-ar aparţine.
În cauză, aşa cum rezultă din probele administrate, inculpatul a desprins o scândură din sageac, a lăsat-o jos şi s-a deplasat pe latura din faţă a depozitului pentru a mai sustrage alte scânduri.
În consecinţă, pătrunderea de către inculpat în podul clădirii, printr-un orificiu existent la nivelul acoperişului, folosindu-se de grilajul ce asigura fereastra şi desprinderea unei părţi din sageac, prin lovire cu piciorul, în scopul sustragerii de scânduri pentru care acesta se deplasase la Depozitul Curcani, constituie infracţiunea de furt consumată şi nu de tentativă la această infracţiune, întrucât deposedarea părţii vătămate de bunul său s-a înfăptuit în momentul desprinderii acelei părţi din sageac.
Ca atare, reţinând în sarcina inculpatului tentativa la furt calificat şi nu săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptei comise i s-a dat o greşită încadrare juridică, aşa încât recursul este fondat, hotărârile pronunţate în cauză, sub acest aspect, fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Faptul că inculpatul a fost surprins de către paznici, este lipsit de relevanţa juridică acordată de către cele două instanţe, în raport de împrejurarea, că în momentul surprinderii sale, inculpatul intrase deja în stăpânirea bunului mobil formând obiect al sustragerii.
Potrivit art. 181 alin. (2) C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Se constată că prima instanţă a avut în vedere toate aceste criterii de apreciere şi nu numai valoarea prejudiciului, aşa cum se susţine în recurs.
În sensul aprecierii gradului de pericol social, prin recurs se susţine că nu se poate face abstracţie de modalităţile săvârşirii faptei şi persoana inculpatului, cu referire la agresarea paznicului.
Or, modalitatea de săvârşire a faptei nu depăşeşte sfera mijloacelor comune, iar violenţa afirmată nu a fost dovedită în cauză.
Ca atare, sub acest aspect, hotărârile pronunţate în cauză, urmare unei corecte aplicări a dispoziţiilor art. 181 C. pen., nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., invocat prin recurs.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică a faptei, va schimba încadrarea juridică din tentativă la infracţiunea de furt calificat în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), va achita pe inculpat întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi în baza art. 91 lit. c) C. pen., va aplica acestuia o amendă administrativă, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 84 din 4 decembrie 2001 a Tribunalului Călăraşi şi deciziei nr. 291 din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II -a, privind pe inculpatul S.N.
Casează hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea juridică a faptei.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei din tentativă la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 şi art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., achită pe inculpatul S.N. pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Conform art. 91 lit. c) C. pen., aplică inculpatului o amendă administrativă de 2.000.000 lei.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1010/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1012/2003. Penal. Art.257 c.pen. Recurs → |
|---|
