CSJ. Decizia nr. 1044/2003. Penal

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1044/2003

Dosar nr. 3533/2002

Şedinţa publică din 28 februarie 2003

Asupra recursurilor de faţă.

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 169 din 22 mai 2002, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a condamnat pe inculpaţii:

- M.D.E. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 109 şi art. 13.

- I.A. la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), d) şi f) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

- M.C.I. la un an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 109 din acelaşi cod.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă din pedepse timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 13 decembrie 2001 pentru inculpatul M.C.I. şi de la 4 decembrie 2001 la 22 mai 2002 pentru inculpaţii M.D.E. şi I.A.

Conform art. 118 lit. d) C. pen., a fost confiscată suma de 2.100.000 lei, obligându-i pe inculpaţi, în solidar, la plata acestei sume. S-a constatat că partea vătămată H.E.V. nu s-a mai constituit parte civilă.

Tribunalul a reţinut că, în noaptea de 3 decembrie 2001, inculpaţii M. şi I. au sustras, prin violenţă, de la partea vătămată H.E.V., bani şi bunuri în valoare totală de 7.500.000 lei, iar inculpatul M.C.I. a primit din bunurile sustrase de cei doi inculpaţi, ştiind că provin din tâlhărie.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Decizia penală nr. 175/A din 18 iulie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de cei trei inculpaţi.

În considerentele deciziei, curtea a apreciat că soluţia tribunalului este legală, vinovăţia inculpaţilor fiind dovedită cu toate probele efectuate în cauză, iar pedepsele aplicate au fost corect individualizate. Revenirea inculpaţilor asupra recunoaşterii faptei şi a părţilor vătămate nu a fost justificată în instanţă. S-a reţinut, de asemenea, că este corectă încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de tâlhărie şi nu de furt calificat în raport cu violenţele exercitate asupra părţii vătămate pentru a o deposeda de telefonul mobil şi de suma de 2.160.000 lei.

Împotriva acestei decizii, inculpaţii M.D.E. şi M.C.I. au declarat recurs.

În principal, s-a susţinut de către apărătorul inculpatului M.D.E., că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică în infracţiunea de tâlhărie calificată, deoarece fapta constituie doar infracţiunea de furt calificat, iar în subsidiar s-a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea art. 81 C. pen.

Pentru recurentul M. s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate

Recursurile sunt nefondate, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:

Examinând, în primul rând, aspectele referitoare la motivul de recurs privind greşita încadrare juridică a faptei săvârşite de M.D.E., Curtea constată că fapta inculpatului a fost corect încadrată în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), d) şi f) cu aplicarea art. 13 şi art. 109 C. pen.

Astfel, potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Or, aşa cum rezultă din prima declaraţie dată de partea vătămată la data de 4 decembrie 2001, recurenţii inculpaţi au folosit violenţa pentru a o deposeda de inelul de aur pe care-l avea pe deget, de telefonul mobil, precum şi de suma de 2.160.000 lei şi alte bunuri aflate asupra acestuia. Loviturile au fost date cu pumnii şi cu picioarele, în mai multe rânduri, iar inculpatul M. l-a ameninţat şi cu un cuţit. M.P.F.F., care se afla la partea vătămată în momentul săvârşirii infracţiunii, a confirmat această declaraţie. De asemenea, inculpatul I.A. a recunoscut că atât el, cât şi M. l-au lovit pe H. cu pumnii şi picioarele după care l-au deposedat de bunuri. Însuşi inculpatul M. a recunoscut că a lovit şi a ameninţat pe partea vătămată cu care se afla în duşmănie şi căruia i-a luat bunurile. Revenirea sa ulterioară asupra acestei declaraţii, în sensul că de bună voie partea vătămată i-ar fi dat telefonul mobil, nu poate fi o probă în apărarea sa.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Or, susţinerile inculpatului M. potrivit cărora nu ar fi exercitat nici o violenţă asupra părţii vătămate, care de bună voie i-ar fi dat telefonul mobil, nu se coroborează cu nici o altă probă. Pe de altă parte, este greu de crezut că partea vătămată, cu care inculpatul (potrivit propriei declaraţii) se afla în duşmănie de mai mult timp, i-ar fi dăruit acestuia, de bună voie, vreun bun.

Examinând motivul de recurs, care se referă la cazul prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., greşita individualizare a pedepselor aplicate recurenţilor inculpaţi, Curtea constată că instanţele au aplicat pedepse corespunzătoare gravităţii faptelor comise de inculpaţi, având în vedere, în acelaşi timp, şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, minori la data săvârşirii faptei.

Curtea observă că inculpaţii au avut o atitudine nesinceră în instanţă, refuzând să recunoască săvârşirea faptei, comportare care nu poate determina reducerea pedepsei.

Curtea reţine că instanţele au avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel încât, constatând că recursurile inculpaţilor sunt nefondate sub toate aspectele, urmează a le respinge.

Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.D.E. timpul arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi urmează a fi obligaţi la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.D.E. şi M.C.I. împotriva deciziei penale nr. 175/A din 18 iulie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.D.E. timpul arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003.

Obligă recurenţii inculpaţi să plătească statului suma de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, din care câte 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 1044/2003. Penal