CSJ. Decizia nr. 1148/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1148/2003
Dosar nr. 53012002
Şedinţa publică din 6 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 92 din 17 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptei formulată de inculpatul G.C.R. din infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 332 C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 183 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.C.R., zis „D.N.", la pedeapsa de 9 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive de la 24 mai 2000, la zi.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului.
În baza art. 183 C. pen., a condamnat pe inculpatul D.P.A. la pedeapsa de 9 ani închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus prevenţia de la 24 mai 2000 la zi.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Au fost obligaţi în solidar inculpaţii G.C.R. şi D.P.A. la plata sumei de 350.000.000 lei daune materiale şi 250.000.000 lei daune morale, către partea civilă A.G., cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei şi până la achitarea debitului.
Au mai fost obligaţi în solidar inculpaţii la plata sumei de 296.432.342 lei cheltuieli spitalizare plus dobânda legală de la data rămânerii definitive şi până la achitarea debitului, către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.
Inculpaţii au fost obligaţi la cheltuieli judiciare către stat.
Tribunalul a reţinut în fapt, că la 23 mai 2000, inculpatul G.R. i-a aplicat victimei A.M. o lovitură cu pumnul în figură, că aceasta a căzut şi s-a lovit cu capul de asfaltul şoselei, fiind lovită apoi în cap, cu picioarele, de către inculpatul D.P.A.
În urma loviturilor primite, victima, internată imediat în Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, a decedat la 7 iulie 2000.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii, criticând-o pentru:
- greşita respingere a cererii de efectuare a unei expertize tehnice pentru stabilirea contribuţiei efective a inculpatului G. la producerea decesului victimei la două luni de la data faptei şi greşita încadrare juridică a faptei în dispoziţiile art. 183 C. pen., în loc de art. 322 alin. (3) C. pen., în speţă împrejurările săvârşirii faptei conducând la concluzia că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare (critici formulate de inculpatul G.C.R.);
- greşita reţinere a situaţiei de fapt urmare unei greşite interpretări a unor probe şi nereţinerea altora, precum şi neobservarea aspectului că raportul medico-legal nu a fost avizat de Comisia Superioară a I.M.L., mai ales că nu s-a stabilit clar legătura de cauzalitate între acţiunea efectivă a inculpatului D. asupra victimei şi decesul acesteia, inculpatul considerând că fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la lovituri cauzatoare de moarte, săvârşită de inculpatul G. (critici formulate de inculpatul D.P.A.).
În subsidiar, ambii inculpaţi au criticat greşita individualizare a pedepselor ce le-au fost aplicate şi pe care le consideră excesive în raport de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi persoana făptuitorilor, astfel că solicită reducerea pedepselor sub minimul special, prin aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
În plus, în motivele scrise de apel, inculpatul D. a solicitat şi reţinerea scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. proc. pen., cerere pe care, însă, nu a mai susţinut-o în concluziile orale.
Acelaşi inculpat, pe latura civilă a cauzei a solicitat înlăturarea obligării la daune morale către partea civilă A.G. (250.000.000 lei) care nu a mai fost solicitată la dezbaterile pe fond.
Curtea, la termenul din 28 mai 2002, a încuviinţat inculpatului D.P.A. efectuarea unei expertize medico-legală cu următoarele obiective:
- indicarea zonelor anatomice în care au fost aplicate victimei loviturile;
- dacă traumatismul cranio-cerebral (care a cauzat decesul victimei) a fost produs prin lovirea de un plan dur sau prin aplicarea uneia sau mai multor lovituri active;
- în cazul în care traumatismul cranio-cerebral a fost produs prin lovirea victimei de un plan dur, să se precizeze dacă loviturile aplicate acesteia de inculpatul D. au avut vreo influenţă asupra leziunilor produse anterior;
- dacă există legătură de cauzalitate între loviturile aplicate victimei de acelaşi inculpat şi decesul acesteia.
Raportul de nouă expertiză medico-legală nr. A 5/6255/2002 din 13 august 2002, având în vedere documentaţia medicală şi medico-legală aflată la dosar, I.M.L. a concluzionat:
- moartea numitului A.R.M. a fost violentă;
- ea s-a datorat hematomului extradural voluminos compresiv, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral cu fractură craniană de boltă iradiată la bază şi care a evaluat cu modificări traumatice cerebrale ireversibile encefalomacie şi care reprezintă zona anatomică în care au fost aplicate victimei loviturile;
- traumatismul cranio-cerebral care a dus la moartea victimei s-a putut produse prin lovire cu şi de corp plan, cât şi prin posibilitatea sumării leziunilor traumatice (mai multe lovituri) produse prin lovirea victimei în regiunea capului când aceasta era căzută la planul solului, motivat şi raportat la gravitatea leziunilor craniene şi cerebrale, incompatibile cu viaţa, deşi s-a intervenit chirurgical în mod repetat şi în timp util;
- între leziunile cranio-cerebrale suferite de victimă şi decesul acesteia există un raport direct de cauzalitate.
Faţă de aceste concluzii, inculpatul D.P.A. prin apărătorul ales, a renunţat la motivul principal de apel referitor la greşita reţinere în sarcina sa a infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen.
Instanţa de control judiciar, a apreciat că din analiza ansamblului probelor administrate la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească, instanţa fondului a reţinut o corectă situaţie de fapt şi încadrare juridică a infracţiunii în dispoziţiile art. 183 C. pen. şi nu în dispoziţiile art. 322 C. pen., aceasta din urmă presupunând existenţa a două grupuri adverse şi între care se schimbă lovituri reciproce. În speţă, însă, cei doi inculpaţi aplicând victimei lovituri fără ca ceilalţi membri ai grupurilor care s-au întâlnit întâmplător să fi săvârşit acte de violenţă asupra inculpaţilor.
Prin urmare, corect instanţa fondului a respins cererea inculpatului G.C.R. de schimbare a încadrării juridice, astfel că la rândul său, Curtea apreciază ca nefondată critica aceluiaşi inculpat, în apel, ca şi critica privind greşita reţinere a infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., în sarcina sa.
Astfel, reanalizând probele existente la fond şi având în vedere raportul de nouă expertiză medico-legală, Curtea constată că se confirmă următoarea situaţie de fapt reţinută de tribunal prin hotărârea apelată:
La 22 mai 2000, martorul R.S.V., aflându-se împreună cu martorul M.P.I. pe str. Dunării din comuna Voluntari, jud. Ilfov, a avut un conflict spontan cu un grup de băieţi, împrejurare în care a fost lovit de două persoane din acel grup, respectiv a primit o palmă şi un pumn în figură.
A doua zi, 23 mai 2000, acelaşi martor R.S.V. se afla la intersecţia dintre străzile Dunării şi Bârsei, împreună cu prietenii săi M.P.I. (acelaşi din ziua precedentă), M.I., I.E., R.P., R.V., T.T., precum şi inculpaţii G.C.R. şi D.P.A.
La un moment dat, martorul R. a observat un alt grup în care se aflau A.R.M. (victima), S.G. şi A.M.D., confundându-l pe A.R.M. cu unul din băieţii cu care, în ziua precedentă, martorii R.S.V. şi M.P.I. avuseseră o altercaţie, acesta din urmă le-a spus prietenilor săi că A. este cel care l-a agresat cu o zi înainte (n.n. iar martorul R. nu a negat cele spuse de M.).
Din acest motiv, inculpatul D.P.A. s-a apropiat de A.R.M. şi l-a apucat de umeri, moment în care inculpatul G.C.R., venind din spate, a aplicat victimei un pumn în figură.
În urma acestei lovituri, victima a căzut cu capul pe asfaltul şoselei, după care inculpatul D. a lovit-o cu piciorul în cap, apoi atât inculpaţii, cât şi ceilalţi tineri au fugit.
Victima a fost transportată la spital cu o maşină particulară dar, cu toate intervenţiile repetate şi îngrijirile acordate, a supravieţuit doar circa şase săptămâni, decedând la 8 iulie 2000, timp în care nu a putut fi audiată întrucât s-a aflat în comă.
Ambii inculpaţi au recunoscut succesiunea acţiunilor asupra victimei, ceea ce se confirmă şi prin declaraţiile martorilor aflaţi de faţă, iar martorul R.V. chiar a arătat că, personal s-a „îmbrâncit" cu unul din băieţii aflaţi în grupul victimei.
De asemenea, martorul R.S.V. a precizat că, înainte să lovească victima cu pumnul, inculpatul G. a întrebat pe martor dacă aceasta este persoana care l-a lovit în ziua precedentă şi fiind întuneric (ora 22,00), martorul a confirmat că „el este", după care a fugit în curtea unei fabrici din apropiere (unde lucra martorul, împreună cu M.P. urmând să intre în schimb).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că, aplicând inculpaţilor câte 9 ani închisoare, respectiv cu mult peste minimul prevăzut de lege (5 – 15 ani), instanţa fondului nu şi-a motivat corespunzător modalitatea de individualizare a pedepselor, amintind doar criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), conduita inculpaţilor pe tot parcursul procesului penal şi vârsta tânără.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că, deşi fapta este gravă (iar victima avea doar 17 ani) şi nu sunt elemente suficiente pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 74 şi art. 76 C. pen., aşa cum au solicitat inculpaţii, motivul subsidiar de apel al acestora este fondat pe aspectul cuantumului pedepselor.
Astfel, curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurările concrete în care inculpaţii, având doar 19 ani (G.), respectiv 21 ani (D.) care au acţionat în solidaritate faţă de prietenii lor, este adevărat prost înţeleasă dar, din nefericire, obişnuită în rândul tinerilor, mai ales din mediul rural, precum şi de fondul unei regretabile confuzii create de martorii R.S.V. şi M.P.I., la rândul lor victime anterioare ale altui grup de tineri.
Este limpede, a motivat Curtea, că inculpaţii au dorit să aplice doar o corecţie presupusului agresor, sens în care nu au acţionat cu bestialitate şi repetat, precum şi fără a intenţiona direct consecinţele produse, căderea victimei cu capul pe asfalt şi lovirea apoi cu piciorul în zona urechii drepte, declanşând complicaţiile succesive ce au condus la deces.
Inculpaţii şi-au recunoscut constant aceste acţiuni, pe care le-au regretat sincer şi au fost de acord cu plata despăgubirilor.
Pe de altă parte, s-a mai arătat, că din declaraţiile martorilor şi actele depuse, rezultă că inculpaţii nu erau cunoscuţi cu antecedente penale sau violenţi, nu au vicii, ci erau serioşi şi echilibraţi. De asemenea, inculpatul D. a fost încadrat în muncă, timp în care a urmat cursurile serale ale liceului, la data faptei fiind încă elev, iar G. de asemenea, desfăşoară o activitate utilă.
De altfel, că inculpaţii nu erau persoane fără ocupaţie şi conflictuale, precum şi că fapta constituie un accident în viaţa lor, rezultă şi din împrejurarea că, iniţial, cei din grupul lor fiind cercetaţi ca învinuiţi pentru faptele prevăzute de art. 322 şi art. 323 C. pen., s-a dovedit că erau tot persoane încadrate în muncă sau studenţi (unul din ei chiar la Facultatea de teologie, Răşcanu Teofil), la data faptei grupul conducându-l pe martorul R. la serviciu, toate aceste aspecte nefiind observate de instanţa fondului.
De asemenea, este relevantă şi împrejurarea că, aflaţi de peste doi ani în arest preventiv, inculpaţii au avut o bună comportare la locul de detenţie, sunt folosiţi la muncă, inculpatul D., fiind şi recompensat de 3 ori cu suplimentarea drepturilor.
Prin urmare, Curtea a constatat că scopul educativ al pedepsei, în sensul dispoziţiilor art. 52 C. pen., poate fi atins fără aplicarea unor pedepse într-un cuantum aproape dublu faţă de minimul special (9 ani, faţă de 5 ani).
Astfel, prin Decizia penală nr. 601/A din 3 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelurile declarate de inculpaţi numai cu privire la pedepsele aplicate acestora, a desfiinţat sentinţa atacată şi a redus pedepsele aplicate de la câte 9 ani închisoare la câte 7 ani închisoare, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi inculpaţii D.P.A. şi G.C.R., criticând hotărârea atacată pentru motivul de casare cuprins la pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., parchetul solicitând majorarea pedepsei, iar inculpaţii reducerea acesteia.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivului de casare invocat şi prevederile legale, Curtea Supremă constată că, instanţa de apel a avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atunci când a reţinut toate acele elemente şi împrejurări ce circumstanţiază favorabil persoana acestora, respectiv lipsa antecedentelor penale a inculpaţilor, atitudinea procesuală sinceră, regretul manifestat de aceştia după săvârşirea faptei, împrejurările în care aceasta a fost comisă de solidaritate, prost înţeleasă, între tinerii de vârsta lor, atunci când au redus-o de la 9 ani închisoare, la 7 ani închisoare, orientând-o către mediu, prevăzut de legea penală specială, dar, în acelaşi timp, instanţa de control judiciar a ţinut cont şi de gravitatea faptei comise, pericolul social concret al acesteia şi urmările produse, moartea victimei, atunci când a stabilit-o în cuantumul arătat, situaţie în care, instanţa supremă, neidentificând temeiuri noi care să conducă la o nouă reindividualizare, fie în sensul majorării, fie în sensul reducerii pedepsei, urmează să respingă recursurile declarate, ca atare.
În concluzie, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează să respingă recursurile declarate.
În temeiul dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsă reţinerea şi perioada executată în arest preventiv de la 24 mai 2000 la zi, cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii D.P.A. şi G.C.R. împotriva deciziei penale nr. 601/A din 3 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce pentru fiecare dintre inculpaţi reţinerea şi perioada executată în arest preventiv de la 24 mai 2000 la zi.
Obligă pe recurentul inculpat G.C.R. la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă pe recurentul inculpat D.P.A. la plata sumei de 1.100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1147/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 115/2003. Penal. Art.180 c.pen. Recurs în... → |
|---|
