CSJ. Decizia nr. 1761/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1761/2003
Dosar nr. 4408/2002
Şedinţa publică din 4 aprilie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 105 din 23.04.1999, Judecătoria Sânnicolau Mare a condamnat pe inculpatul B.D. la 4 ani şi 6 luni închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.V., la 3 ani şi 6 luni închisoare. S-a constatat că şi acest inculpat este arestat în altă cauză.
Instanţa a dispus obligarea ambilor inculpaţi la plata sumei de 2.800.000 lei către partea civilă S.C. V.M. S.R.L.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 8/9 septembrie 1998, în jurul orelor 4, după o înţelegere prealabilă, inculpaţii s-au deplasat la magazinul S.C. V.M. S.R.L. din localitatea P., inculpatul G.V. forţând uşa de acces în magazin cu o rangă de fier. După ce a pătruns în interiorul magazinului, G.V. a sustras mai multe bunuri pe care le-a încărcat în 2 saci, timp în care inculpatul B.D. a asigurat paza Ulterior, cei doi au transportat bunurile sustrase pe câmp, în apropierea canalului Aranca.
Împotriva acestei sentinţe, ambii inculpaţi au declarat apel, solicitând reducerea pedepselor.
Prin Decizia penală nr. 521/A din 25 iunie 1999, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de G.V., a desfiinţat sentinţa apelată în privinţa acestui inculpat şi, rejudecând, a dispus achitarea sa pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen, în baza art. 11 pct. 2 lit. (a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. (c) C. proc. pen. A fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului G.V. la plata despăgubirilor civile.
Prin aceeaşi decizie, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul B.D. împotriva sentinţei menţionate, menţinând restul dispoziţiilor.
În considerentele deciziei, tribunalul a reţinut că din probele administrate nu a rezultat participarea acestui inculpat la săvârşirea infracţiunii de furt calificat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi inculpatul G.V.
Motivele de recurs formulate de parchet vizau nelegalitatea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţe sub aspectul încălcării dreptului la apărare al ambilor inculpaţi care, deşi au interese contrare (fiecare acuzându-l pe celălalt de săvârşirea faptei), au fost asistaţi de acelaşi apărător. De asemenea, parchetul a criticat Decizia instanţei de apel sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului G.V.
Recurentul inculpat G.V. nu a indicat nici în scris şi nici oral motivele sale de recurs, apărătorul său însuşindu-şi primul motiv din recursul declarat de parchet, referitor la încălcarea de către ambele instanţe a dreptului la apărare prin asistarea ambilor inculpaţi de către acelaşi avocat, deşi au interese contrare.
Prin Decizia penală nr. 1302/R din 27 septembrie 1999, Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile declarate de parchet şi de inculpatul G.V., a casat Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 105 din 23.04.1999 a Judecătoriei Sânnicolau Mare şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la aceeaşi judecătorie.
În considerentele deciziei, instanţa de recurs a reţinut ca fiind întemeiate ambele recursuri pentru considerentul prioritar al încălcării dreptului la apărare al ambilor inculpaţi prin desemnarea din oficiu, de către ambele instanţe, a unui singur apărător pentru ambii inculpaţi, care au interese contrare.
Rejudecând în fond cauza, Judecătoria Sânnicolau Mare, prin sentinţa penală nr. 55 din 11 februarie 2000, a dispus achitarea inculpatului G.V. pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., reţinând că fapta nu a fost săvârşită de acesta.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare a declarat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând condamnarea inculpatului G.V., în privinţa căruia există dovezi de vinovăţie.
Tribunalul Timiş, prin Decizia penală nr. 738/A din 11 octombrie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet, considerând că în cauză nu sunt suficiente probe pentru dovedirea vinovăţiei inculpatului G.V.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a declarat recurs împotriva deciziei menţionate considerând că achitarea inculpatului G.V. nu se întemeiază pe nici o probă din dosar. Dimpotrivă, probele confirmă participarea acestui inculpat la săvârşirea infracţiunii de furt calificat.
Prin Decizia penală nr. 159/R din 22 februarie 2001, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul Parchetului, a casat Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 55 din 11 februarie 2000 a Judecătoriei Sânnicolau Mare şi, rejudecând, în baza art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) a condamnat pe inculpatul G.V. la 3 ani şi 6 luni închisoare. A dispus obligarea acestui inculpat în solidar cu inculpatul B.D. la plata despăgubirilor în sumă de 2.800.000 lei către partea civilă S.C. V.M. S.R.L.
Prin sentinţa penală nr. 2864 din 4 octombrie 1999, Judecătoria Timişoara a admis cererea condamnatului B.D. şi a dispus descontopirea pedepsei rezultante de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 250 din 7 august 1998 a Judecătoriei Sânnicolau Mare în pedepsele ei componente, pe care le-a contopit cu pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 105 din 23 aprilie 1999 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 521/1999 a Tribunalului Timiş, în pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare pe care a sporit-o cu un an urmând ca inculpatul B.D. să execute pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare. A fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 447 din 28.11.1996 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, dispunându-se executarea acestei pedepse alături de pedeapsa de 5 ani şi 6 luni, urmând ca în final condamnatul să execute 6 ani şi 6 luni închisoare. Au fost anulate vechile mandate şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare pentru pedeapsa stabilită.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul B.D., apel care a fost respins prin Decizia penală nr. 901 din 20 decembrie 1999 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin nerecurare.
În temeiul art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I şi art. 410 alin. (2) C. proc. pen., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei penale nr. 55 din 11 februarie 2002 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, deciziei penale nr. 738/A din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Timiş, deciziei penale nr. 159/R din 22 februarie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţei penale nr. 2864 din 4 octombrie 1999 a Judecătoriei Timişoara şi deciziei penale nr. 901/A din 20 decembrie 1999 a Tribunalului Timiş, numai cu privire la inculpatul B.D.
În primul motiv de recurs s-a arătat că instanţele de rejudecare au pronunţat hotărâri contrare legii privind pe inculpatul B.D., încălcând dispoziţiile art. 38518 C. proc. pen., ignorându-se Decizia penală nr. 1302/R din 27 septembrie 1999 a Curţii de Apel Timişoara, prin care au fost casate în totalitate hotărârile pronunţate de instanţa de apel şi instanţa de fond şi s-a dispus rejudecarea cauzei de instanţa de fond cu privire la ambii inculpaţi.
Soluţionând cauza numai cu privire la inculpatul G.D., instanţele nu au rejudecat cauza şi cu privire la inculpatul B.D., deşi rejudecarea cauzei s-a dispus şi cu privire la acesta, hotărârile fiind integral casate.
Recursul în anulare vizează şi nelegalitatea hotărârilor pronunţate de Judecătoria Timişoara (sentinţa penală nr. 2864 din 4 octombrie 1999) şi de Tribunalul Timiş (Decizia penală nr. 901/A din 20 decembrie 1999) referitoare la contopirea unei pedepse care fusese desfiinţată, cu privire la acelaşi inculpat B.D.
Examinând recursul în anulare, Curtea constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 38518 C. proc. pen. instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.
Or, din examinarea deciziei penale nr. 1302/R a Curţii de Apel Timişoara, rezultă că recursul declarat de parchet, recurs care îi viza pe ambii inculpaţi B.D. şi G.V., precum şi recursul declarat de inculpatul G.V au fost admise, dispunându-se casarea deciziei penale nr. 521 din 25 iunie 1999 a Tribunalului Timiş şi a sentinţei penale nr. 105 din 23 aprilie 1999 a Judecătoriei Sânnicolau Mare şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Judecătoria Sânnicolau Mare.
Hotărârile au fost integral casate, ambele instanţe (de fond şi de apel) încălcând dispoziţiile procedurale penale relative la asistarea inculpaţilor de apărător, şi anume dispoziţiile art. 6 alin. final C. proc. pen. care obligă instanţele să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a inculpatului. Asistenţa juridică a fiecărui inculpat trebuia să se facă de apărători diferiţi avându-se în vedere interesele contrare ale acestora.
Potrivit art. 97 alin. (2) C. proc. pen., sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la asistarea inculpatului de către apărător. Dreptul la apărare trebuie asigurat însă efectiv, fără să existe impedimente rezultând din apărarea de către acelaşi avocat desemnat din oficiu a unui alt inculpat având interese contrare.
Judecătoria Sânnicolau Mare, primind cauza spre rejudecare, trebuia să o soluţioneze integral, nu numai cu privire la inculpatul G.V., ci şi cu privire la inculpatul B.D., conform deciziei de casare a instanţei de recurs, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 38518 C. proc. pen.
Tribunalul Timiş, sesizat cu apelul declarat de parchet împotriva sentinţei pronunţată de Judecătoria Sânnicolau Mare, trebuia să observe această nelegalitate şi să dispună admiterea apelului, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi cu privire la inculpatul B.D., trimis în judecată penală prin acelaşi rechizitoriu al parchetului.
Aceeaşi nelegalitate a fost menţinută şi de instanţa de recurs, Curtea de Apel Timişoara, care în recursul declarat de parchet şi admis cu privire la inculpatul G.V., nu a observat încălcarea de către ambele instanţe a prevederilor art. 38518 C. proc. pen. şi nu a trimis cauza spre rejudecare a cauzei cu privire la inculpatul B.D., la aceeaşi instanţă de fond.
Considerând întemeiat recursul în anulare sub acest prim aspect, curtea va casa hotărârile pronunţate în rejudecarea cauzei, dispunând rejudecarea în fond a cauzei, numai cu privire la inculpatul B.D. şi trimiterea cauzei la Judecătoria Sânnicolau Mare.
Cu privire la al doilea motiv al recursului în anulare, Curtea constată, de asemenea, că este fondat.
Într-adevăr, sentinţa penală nr. 2864 din 4 octombrie 1999 a Judecătoriei Timişoara, precum şi Decizia penală nr. 901/A din 20 decembrie 1999 a Tribunalului Timiş sunt contrare legii, respectiv prevederilor art. 36 C. pen.
Potrivit art. 36 alin. (1) C. pen., dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 C. pen. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile art. 34 şi 35 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
Or, în cauză, instanţele au dispus contopirea unei pedepse de 4 ani şi 6 luni, (aplicată inculpatului B.D. prin sentinţa penală nr. 105 din 23 aprilie 1999 a Judecătoriei Sânnicolau Mare), pedeapsă care nu mai există, întrucât sentinţa a fost casată integral prin Decizia penală nr. 1302/R din 27 septembrie 1000 a Curţii de Apel Timişoara, cu trimiterea cauzei spre rejudecare încălcând, astfel, prevederile penale menţionate.
Pentru motivele expuse, curtea va admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al României, casând hotărârile atacate cu trimitere pentru rejudecarea cauzei numai cu privire la inculpatul B.D. şi va trimite dosarul la Judecătoria Sânnicolau Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 55 din 11 februarie 2002 a Judecătoriei Sânnicolaul Mare, deciziei penale nr. 738/A din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Timiş, deciziei penale nr. 159/R din 22 februarie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţei penale nr. 2864 din 4 octombrie 1999 a Judecătoriei Timişoara şi deciziei penale nr. 901/A din 20 decembrie 1999 a Tribunalului Timiş, privind pe inculpaţii B.D. şi G.V.
Casează hotărârile atacate şi trimite dosarul la Judecătoria Sânnicolaul Mare pentru judecarea cauzei numai cu privire la inculpatul B.D.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1758/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1764/2003. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
