CSJ. Decizia nr. 2122/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2122/2003
Dosar nr. 4764/2002
Şedinţa publică din 8 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 99 din 28 februarie 2002, Tribunalul Constanţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul:
- C.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000.
În baza art. 4 din Legea 143/2000, a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar conform art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, conform art. 82 C. pen.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., iar conform art. 88 din acelaşi cod, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, perioada executată pe timpul arestării preventive, cu începere de la 26 iulie 2001, la zi.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este reţinut ori arestat în altă cauză, iar potrivit art. 17 şi art. 18 din Legea 143/2000, s-a dispus confiscarea şi distrugerea cantităţii de 3,81 gr. heroină găsită asupra inculpatului.
Inculpatul a fost obligat, conform art. 191 C. proc. pen., la 4.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
În fapt, s-a reţinut că, cantitatea de heroină găsită asupra inculpatului la 25 iulie 2001, era deţinută de acesta fără drept, pentru consum propriu şi nu pentru vânzare.
Astfel, prin extinderea procesului penal, a fost reţinută în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 şi s-a dispus achitarea acestuia, pe considerentul că aceasta nu există.
Împotriva sentinţei penale nr. 99/2002 a Tribunalului Constanţa, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, susţinând că inculpatul a fost achitat greşit, pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa şi prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, întrucât din probele administrate în cursul urmăririi penale şi judecăţii rezultă, cu prisosinţă, că fapta acestuia există şi a fost săvârşită.
De asemenea temeiul în care inculpatul a fost achitat este greşit, deşi instanţa constată că dubiul profită inculpatului, ajunge în final la concluzia inexistenţei infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, iar modalitatea de individualizare judiciară a pedepsei este greşită, deoarece pedeapsa minimă aplicată inculpatului şi cu suspendarea condiţionată a executării acesteia nu este de natură a realiza scopul pedepsei.
S-a mai reţinut că se impune schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii şi a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000.
Instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de parchet, reţinând că declaraţiile luate inculpatului de organul de poliţie sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., situaţie în care acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt.
În acest sens s-a constatat că inculpatului i-au fost luate două declaraţii de către poliţie, una anterior începerii urmăririi penale la 25 iulie 2001 şi a doua la 26 iulie 2001 şi o declaraţie de către parchet tot la 26 iulie 2001.
Declaraţia de la 25 iulie 2001 a fost luată în afara cadrului procesual, fără a i se pune în vedere inculpatului calitatea şi drepturile pe care le are conform dispoziţiilor legale, iar în a doua declaraţie luată de poliţie nu se menţionează dreptul inculpatului de a fi asistat de apărător ales sau din oficiu şi deşi declaraţia este semnată şi de apărător, împuternicirea aflată la dosar datează din ziua următoare, respectiv din 27 iulie 2001.
Pe de altă parte şi declaraţia luată de parchet este semnată de apărător a cărui împuternicire datează tot din ziua următoare.
S-a mai argumentat că declaraţiile date de inculpat în condiţiile arătate, prin care recunoaşte că a procurat drogul în vederea comercializării nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză.
Dimpotrivă declaraţiile inculpatului din faza cercetării judecătoreşti se coroborează cu declaraţia martorului O.M., probe din care rezultă că drogul găsit asupra inculpatului a fost procurat, pentru consum propriu, aşa cum dealtfel a stabilit prima instanţă.
În lipsa altor dovezi, simpla declaraţie a inculpatului nu poate atrage nici incidenţa art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000, atâta timp cât nu s-a dovedit existenţa şi a altor acte materiale comise de inculpat.
S-a concluzionat aşadar că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, pe baza probelor ce au putut fi avute în vedere, iar infracţiunea săvârşită de inculpat este cea care a format obiectul extinderii procesului penal, respectiv cea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 şi nu cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, pentru care în mod corect a fost achitat inculpatul de instanţa de fond.
Cât priveşte individualizarea pedepsei s-a apreciat că prima instanţă a procedat corect, având în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), orientându-se spre o pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs invocate vizează:
- greşita achitare a inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, în condiţiile în care din analiza probelor administrate în cauză rezultă că fapta inculpatului există şi a fost săvârşită de acesta;
- greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000 atât în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei cât şi modalitatea de executare a acesteia;
- omisiunea reţinerii formei continuate prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea 143/2000.
Recursul este întemeiat doar în parte, sub aspectul criticii referitoare la modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
Într-adevăr faţă de împrejurarea, că inculpatul nu era un consumator ocazional de droguri, ci dimpotrivă era dependent de aceste droguri, pe care le consuma de o perioadă de timp destul de îndelungată şi având în vedere pericolul deosebit al acestei activităţi, modalitatea şi împrejurările în care s-a săvârşit fapta, Curtea apreciază că scopul educativ şi preventiv al pedepsei aplicate inculpatului nu poate fi atins, decât prin executarea acesteia în regim de detenţie, nefiind justificată aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În ce priveşte celelalte critici invocate de recurent, este de arătat, că acestea au fost susţinute şi în apel, ocazie cu care instanţa le-a analizat minuţios, înlăturându-se motivat după o analiză amănunţită, cu trimitere la probele administrate în cauză, astfel că o reluare şi reanalizare a acestora nu se mai impune.
Curtea constată, că hotărârea instanţei de control judiciar de a menţine achitarea inculpatului dispusă de prima instanţă, pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000 este corectă, atâta timp cât probele efectuate în cauză şi care au putut fi avute în vedere conform legii la stabilirea situaţiei de fapt, nu susţin o condamnare a inculpatului, pentru această infracţiune.
Soluţia instanţei este justă şi în ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului, în dispoziţiile art. 4 din Legea 143/2000 fără a se face referire la forma continuată a acestei infracţiuni, deoarece în cauză nus-a probat cu certitudine existenţa mai multor acte materiale executate în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care să atragă incidenţa art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Pentru aceste considerente Curtea apreciază ca fiind fondat doar în parte recursul declarat de parchet, motiv pentru care îl va admite, va casa hotărârile atacate numai în limitele arătate şi va înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. şi a consecinţelor ce decurg din aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, împotriva deciziei penale nr. 239/ P din 3 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, privind pe inculpatul C.D.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 99 din 28 februarie 2002 a Tribunalului Constanţa, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicate, pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Menţine restul dispoziţiilor hotărârilor.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2121/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2124/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
