CSJ. Decizia nr. 2345/2003. Penal. Art.215 alin.2,3,5 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2345/2003
Dosar nr.5293/2002
Şedinţa publică din 20 mai 2003.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 352 din 19 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat, în fond după desfiinţare, pe inculpatul R.I., la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi b) şi art. 76 lit. a), alin. (2) şi alin. ultim din acelaşi cod.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Pe latură civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea de despăgubiri formulată de partea civilă SC R.V.A. SA, lichidator judiciar al Băncii Internaţionale a Religiilor.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt.
Inculpatul, asociat şi administrator unic al SC I.I. SRL, la data de 20 mai 1997, a încheiat cu Banca Internaţională a Religiilor, contractul de credit nr. 801, în baza căruia i s-a acordat suma de un milion dolari SUA, pe durata de 60 zile, motivat pe necesitatea de a plăti avansa, de 40% din valoarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu firma franceză P. SA.
S-a acceptat clauza rambursării creditului până la data de 20 iulie 1997.
Restituirea creditului s-a garantat prin două contracte de cesiune în favoarea băncii, părţi contractante fiind menţionate SC I. SA şi SC R. AG.
După plata sumei de un milion dolari SUA, către firma franceză, Băncii Internaţionale a Religiilor nu i-a fost remisă nici o sumă de bani, rezultată din derularea contractelor de vânzare-cumpărare cu cele două firme, cu care se garantase creditul.
S-a mai reţinut că executarea contractului de cesiune nu s-a realizat din motive independente de voinţa inculpatului, acesta depunând diligenţe în a aduce şi alte garanţii, de comun acord cu organele abilitate ale băncii, achitarea având loc în februarie 1998, dată până la care s-au întreprins demersuri pentru reeşalonarea scadenţelor.
În aceeaşi ordine de idei, s-a mai reţinut că între inculpat şi bancă au avut loc litigii comerciale, ceea ce a creat convingerea că el îşi va achita creditul.
Împotriva sentinţei, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul.
Motivele de apel formulate de parchet, au vizat greşita individualizare a pedepsei aplicată, în raport de gravitatea faptei privită prin prisma modalităţilor de săvârşire (mijloace frauduloase), urmarea produsă (prejudiciul cauzat băncii creditoare), datele ce caracterizau persoana inculpatului: sustragerea acestuia de la urmărirea penală cu finalitatea extrădării lui de către autorităţile elveţiene.
Un alt motiv de apel al parchetului l-a constituit neaplicarea, în cauză a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Privind latura civilă a cauzei, apelul parchetului a vizat greşita respingere a pretenţiilor civile formulate, sens în care s-a apreciat că dobânzile neachitate băncii constituind un element ulterior încheierii convenţiei, prejudiciul trebuie privit sub două aspecte („damnum emergeus” şi „lucrum cessans”), împrumutul obţinut ilicit şi neachitat la termen antrenând răspunderea civilă a inculpatului.
Apelul declarat de inculpat a fost motivat pe greşita condamnare a inculpatului, în cauză impunându-se achitarea sa în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 491 din 27 august 2002 a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa apelată şi în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, a achitat pe inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen.
Conform art. 346 alin. ultim C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată latura civilă a cauzei.
Pentru a pronunţa Decizia, instanţa de apel a reţinut că inculpatul s-a comportat ca un debitor loial, de bună credinţă, iar faptul că Banca Internaţională a Religiilor a sesizat organele de urmărire penală, pretinzând că a fost indusă în eroare, nu era justificat decât pentru „a-l speria”, în scopul impulsionării achitării creditului, mai ales că se intervenise şi pe cale civilă.
Instanţa a mai reţinut că la creditul restant de peste 60 de zile, normal era să se aplice normele bancare şi nu să se recurgă la plângere penală.
De asemenea, Decizia a fost motivată şi pe considerentul că singura vină a inculpatului este aceea de a fi acceptat returnarea creditului în două luni şi nu un an, conform contractului încheiat, activitatea lui neputând fi asimulată cu inducerea în eroare sau cu o manoperă frauduloasă, de felul celor incriminate în art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
Instanţa, în concluzie, a reţinut că nerestituirea împrumutului la termenul scadent ci la o dată ulterioară, nu conferă faptei un caracter penal, ci caracter comercial, în cauză fiind întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, astfel că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, motivul invocat fiind greşita achitare a inculpatului, caz de casare, prevăzut în art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Recursul declarat de parchet este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 362 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., poate face apel, procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
Art. 371 din acelaşi cod, prevede că instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel. În cadrul limitelor arătate. instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Alin. (3) al art. 378 C. proc. pen., prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Raportând la cauză aceste dispoziţii procedurale penale, se reţin următoarele:
Din dosarul instanţei de apel (nr. 1979/2002), se găsesc documentele prin care se atestă, că Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în termen legal, a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 352 din 19 aprilie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
În aceste condiţii, deşi în considerentele încheierii pronunţată la 21 august 2002, se menţionează examinarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul R.I., pronunţarea deciziei amânându-se pentru data de 27 august 2002, hotărârea nu mai cuprinde şi soluţia privind apelul declarat de parchet, mai mult, instanţa de apel nu s-a preocupat nici în considerente, de motivele de apel ale parchetului.
Ca atare hotărârea pronunţată în apel fiind nulă, în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti fiind fondat, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) din acelaşi cod, va fi admis şi se va proceda corespunzător dispozitivului prezentei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei penale nr. 491/ A din 27 august 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul R.I.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza pentru judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei penale nr. 352 din 19 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul R.I., la Curtea de Apel Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2344/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2346/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs → |
|---|
