CSJ. Decizia nr. 2438/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2438/2003
Dosar nr. 5324/2002
Şedinţa publică din 23 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 674 din 26 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul D.M.R. la 3 ani închisoare în baza art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la tâlhărie, respingând cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptei în tentativă la furt calificat, formulată de ambii inculpaţi.
În baza art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 33 şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 14 februarie 2002 la zi, menţinându-se starea de arest.
În baza art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.I. la 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. e) şi i) C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 ani închisoare.
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul R.I. să execute 3 ani închisoare.
A fost dedus şi pentru acest inculpat timpul arestării preventive de la 14 februarie 2002 la zi, menţinându-i-se starea de arest.
S-a luat act că părţile vătămate R.C.S. şi D.P. nu au solicitat despăgubiri civile.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că, în ziua de 14 februarie 2002, inculpatul R.I. a forţat şi a deschis portiera autoturismului Dacia, proprietatea părţii vătămate R.C.S., în timp ce inculpatul D.M.R., se afla la mică distanţă şi supraveghea zona. Fiind observaţi de la fereastră de partea vătămată, inculpaţii au fost avertizaţi să renunţe la sustragerea bunurilor din maşină. Inculpatul R. a închis portiera autoturismului şi îndepărtându-se puţin împreună cu inculpatul D.M.R., a început să-l ameninţe pe partea vătămată. Partea vătămată a coborât din locuinţă cu intenţia de a-i prinde pe cei doi inculpaţi. Până la venirea sa, inculpaţii s-au îndepărtat. Inculpatul D. s-a urcat într-un autoturism Dacia, iar în drum l-a luat şi pe inculpatul R.I. Ulterior, inculpaţii au fost urmăriţi de partea vătămată şi ajunşi din urmă. În momentul în care partea vătămată le-a cerut explicaţii, aceştia pentru a scăpa l-au lovit cu putere, târându-l apoi la maşina lui şi lăsându-l căzut la pământ, după care au plecat în grabă cu autoturismul. Partea vătămată a sesizat Secţia 16 Poliţie.
Inculpaţii au fost prinşi, ocazie cu care s-a constatat că inculpatul D.M.R. care conducea autoturismul, nu poseda permis de conducere.
În privinţa inculpatului R.I. s-a reţinut şi săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat la data de 20.10.2001, când, observând într-un autoturism o geantă de voiaj pe bancheta din spate, a spart geamul portierei din dreapta şi a sustras geanta de voiaj. Constatând că aceasta nu conţinea bunuri de valoare a abandonat-o într-o ghenă de gunoi. Părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile.
Prin Decizia penală nr. 698/A din 6 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de ambii inculpaţi împotriva acestei sentinţe.
Curtea de apel a reţinut, de asemenea, că inculpaţii sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, că încadrarea juridică a faptei de tentativă la infracţiunea de tâlhărie este corectă, iar pedepsele au fost bine individualizate în raport cu pericolul social pe care îl prezintă faptele săvârşite şi infractorii. Instanţa de apel a constatat că inculpaţii au exercitat violenţe asupra victimei pentru a-şi asigura scăparea, după ce în prealabil încercaseră să sustragă din autoturismul părţii vătămate un radiocasetofon, reţinând că sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la tâlhărie, iar nu numai a infracţiunii de tentativă de furt calificat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambii inculpaţi, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă de tâlhărie în tentativă la furt calificat şi reducerea pedepselor aplicate. Pentru inculpatul D.M.R. s-a solicitat aplicarea Legii nr. 543/2000 şi graţierea pedepsei de 6 luni închisoare aplicată în baza art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
Recursul declarat de inculpatul D.M.R. este fondat, doar sub aspectul graţierii integrale şi condiţionate a pedepsei de 6 luni închisoare aplicată în baza art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, conform Legii nr. 543/2002.
Motivele de recurs invocate de ambii inculpaţi, motive referitoare la greşita încadrare juridică a faptei în tentativă de tâlhărie în loc de tentativă de furt calificat, precum şi la greşita individualizare a pedepselor aplicate, sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:
Conform art. 211 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de tâlhărie şi furtul urmat de întrebuinţarea unor violenţe pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Conform art. 222 C. pen., tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 208, art. 212 ş.a. se pedepseşte.
Inculpaţii au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei lor, în tentativa infracţiunii de furt calificat, susţinând că violenţele au fost exercitate pentru a se apăra.
Potrivit textului penal menţionat care defineşte infracţiunea de tâlhărie, constituie tâlhărie şi exercitarea violenţelor, ulterior săvârşirii furtului, pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Or, în cauză, inculpaţii au săvârşit, tocmai sub această formă, tentativa de tâlhărie. Este necontestat că inculpaţii prinşi de partea vătămată, l-au agresat fizic tocmai pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a se sustrage răspunderii penale. Ameninţări au fost, de asemenea, proferate de inculpatul R.I. imediat după observarea faptei inculpaţilor de partea vătămată. Şi această formă de violenţă este prevăzută de art. 211 C. pen.
Aceste violenţe nu pot fi considerate ca fiind săvârşite în legitimă apărare, deoarece acţiunea de urmărire a infractorilor iniţiată de persoana vătămată nu constituia un atac material direct, imediat şi injust, pentru ca inculpaţii să poată invoca prevederile art. 44 alin. (2) C. pen. Dimpotrivă, acţiunea de prindere a unor infractori (care au încercat să sustragă bunuri aparţinând persoanei vătămate) este legitimă şi, prin urmare, justă. Pe de altă parte, cei care au agresat fizic au fost inculpaţii şi nu partea vătămată, care a fost victima lor.
Curtea reţine că încadrarea juridică dată faptei este corectă, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă a infracţiunii de tâlhărie, infracţiune complexă care include, evident, şi tentativa la infracţiunea de furt, tâlhăria fiind definită ca furt săvârşit prin întrebuinţare de violenţe.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată, de asemenea, netemeinicia recursurilor, pedepsele aplicate recurenţilor fiind corect individualizate în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, instanţele au ţinut seama la stabilirea şi aplicarea pedepselor atât de gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite (tentativă de tâlhărie, furt calificat), cât şi de persoana infractorilor, aplicând o pedeapsă mai mică inculpatului R.I., care nu are antecedente penale. De asemenea, s-a avut în vedere şi concursul de infracţiuni.
În consecinţă, Curtea va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul R.I.
Recursul declarat de inculpatul D.M.R. va fi admis doar în limita menţionată.
Se va deduce, pentru ambii inculpaţi, timpul arestării preventive de la 14 februarie 2002 la zi, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul R.I. va fi obligat la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul D.M.R. împotriva deciziei penale nr. 698/A din 6 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 674 din 26 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti secţia I penală, numai cu privire la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare în pedepsele componente.
Constată că pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 este graţiată integral şi condiţionat conform Legii nr. 543/2002, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în baza art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi lit. e) C. pen.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor, timpul arestării preventive de la 14 februarie 2002 la 23 mai 2003.
Obligă pe recurentul inculpat R.I. să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2436/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2439/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
