CSJ. Decizia nr. 2857/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2857/2003
Dosar nr.1596/2003
Şedinţa publică din 13 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din 19 decembrie 1995, Tribunalul Argeş a condamnat pe inculpatul L.A. la 2 ani şi 6 luni închisoare şi la un an pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20 şi art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 73 şi art. 76 C. pen.
În baza art. 118 lit. b) a fost confiscat corpul delict respectiv, sabia, folosită la săvârşirea infracţiunii.
Inculpatul a fost obligat la 49.050 lei, cheltuieli de spitalizare şi la 58.176 lei, despăgubiri civile către partea civilă M.D.
Totodată, inculpatul a fost obligat la 25.000 lei, onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, la 50.000 lei cheltuieli judiciare către stat şi la 75.000 lei cu acelaşi titlu, către partea civilă M.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut pe baza probelor administrate în cauză că, la data de 8 august 1994, inculpatul L.A., a fost lovit din greşeală cu o piatră în ochi de către minorul M.A., în vârstă de 4 ani, împrejurare cu care inculpatul i-a dat acestuia câteva palme.
În ziua de 10 august 1994, tatăl minorului, partea vătămată M.D. observând pe inculpat în preajma blocului unde locuia, a început să-l înjure, ulterior, insultându-se reciproc, incidentul degenerând în bătaie.
Sesizând că partea vătămată s-a înarmat cu o bară de fier, inculpatul a fugit la locuinţa sa, unde a reuşit să-şi asigure scăparea, de urmărirea părţii vătămate.
Sub imperiul tulburării, inculpatul s-a înarmat cu o sabie, îndreptându-se spre partea vătămată. În momentul când inculpatul a ridicat sabia să lovească, victima a parat lovitura cu mâna stângă.
Leziunile suferite cu acest prilej au constat în secţionarea capsulei articulare şi a tendonului exterior, leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale pe o perioadă de 50 zile.
Partea vătămată a rămas cu infirmitate permanentă, ca urmare a reducerii flexiei cotului stâng.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel procurorul şi inculpatul.
În apelul parchetului s-a invocat că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., solicitându-se pe cale de consecinţă majorarea pedepsei aplicate.
Inculpatul în apelul său a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea, prevăzută de art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. c) C. pen. şi pe cale de consecinţă, aplicarea unei pedepse cu suspendare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 861 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 37/ A din 25 aprilie 1996, Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile declarate, schimbând încadrarea juridică din infracţiunea, prevăzută de art. 20 şi art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b), în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la un an şi 6 luni închisoare.
Prin Decizia penală nr. 63 din 17 ianuarie 1997, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi de inculpatul L.A., a casat Decizia penală nr. 37/ A din 25 aprilie 1996 a Curţii de Apel Piteşti, precum şi sentinţa penală nr. 124 din 19 decembrie 1994 a Tribunalului Argeş şi a dispus rejudecarea cauzei, de către Tribunalul Argeş.
S-a reţinut că existând îndoieli asupra stării psihice a inculpatului şi asupra responsabilităţii pentru fapta comisă, se impune completarea datelor medico-legale, prin solicitarea de lămuriri suplimentare de la comisia medico-legală, fie prin efectuarea unei noi expertize medico-legale, de data aceasta de către Institutul de medicină Legală M.M.
Rejudecând cauza, Tribunalul Argeş prin sentinţa penală nr. 102 din 29 aprilie 1999, l-a condamnat pe inculpat la un an şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.
Totodată s-a constatat că pedeapsa este graţiată în baza art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997.
Inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile M.D. suma de 58.716 lei despăgubiri.
Pentru a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei în sensul amintit, instanţa de rejudecare a considerat că, intenţia inculpatului nu a fost de a ucide victima, ci doar să-i aplice o corecţie, având în vedere conflictul dintre ei.
Prin Decizia penală nr. 215/ A din 4 octombrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti, s-a admis apelul declarat de inculpatul L.A. şi de partea civilă M.D., împotriva sentinţei penale nr. 102 din 29 aprilie 1999 a Tribunalului Argeş, s-a desfiinţat, în parte, această sentinţă în sensul că făcând aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată de la un an şi 6 luni închisoare, la 5 luni închisoare.
Despăgubirile către partea civilă M.D., Curtea de apel le-a majorat la suma de 587.160 lei.
Totodată, instanţa a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care sentinţa instanţei de fond era criticată sub aspectul încadrării juridice, susţinându-se că schimbarea încadrării este greşită.
Împotriva deciziei penale nr. 215/ A din 4 octombrie 1999 a Curţii de Apel Piteşti, parchetul de pe lângă acea curte, a declarat recurs, considerând-o ca nelegală, în ceea ce priveşte schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor, în infracţiunea de vătămare corporală.
Se susţine în esenţă, că în cauză există suficiente elemente din care se poate reţine cu certitudine că, inculpatul a prevăzut rezultatul potenţial al faptei sale (decesul victimei) şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, deci fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor şi nu doar o simplă infracţiune de vătămare corporală.
Totodată, parchetul critică Decizia atacată pentru neclarificarea unor contradicţii între concluziile rapoartelor medico-legale, privind urmările faptei inculpatului asupra sănătăţii victimei.
În fine, se arată că instanţele nu s-au conformat deciziei de casare a Curţii Supreme de Justiţie, în legătură cu necesitatea efectuării unei noi expertize medico-legale psihiatrice, pentru stabilirea faptului dacă afecţiunea de care suferă inculpatul îi afectează discernământul şi în ce măsură.
Împotriva aceleaşi decizii a declarat recurs şi inculpatul, care a solicitat achitarea în raport de expertiza psihiatrică efectuată de Laboratorul Medico - Legal Argeş, care a concluzionat că are discernământul abolit.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia penală nr. 2553 din 6 iunie 2000, a admis ambele recursuri, a casat hotărârile atacate şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeş.
S-a motivat că încă din faza de urmărire penală s-au depus la dosar acte medicale (bilet de internare, de ieşire din spital, de tratament, etc.) din care rezultă că inculpatul suferă de afecţiuni psihice, pentru care a fost de mai multe ori internat şi a făcut tratamente atât în spital cât şi ambulatoriu.
În cursul primei judecăţi s-a efectuat o expertiză medico-legală psihiatrică la laboratorul medico-legal Argeş (în timp ce inculpatul era internat la un staţionar de zi pentru tratament).
Prin raportul de expertiză din 13 noiembrie 1999, s-a concluzionat că inculpatul prezenta psihoză, discordantă şi are discernământul abolit.
Întrucât expertiza nu s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 117 C. proc. pen., în sensul că inculpatul să fie internat în vederea efectuării expertizei într-o unitate sanitară de specialitate pe timpul necesar observaţiilor, care se impuneau, el fiind internat doar într-un staţionar de zi, pentru tratament nu şi pentru observaţii, prin Decizia penală nr. 63 din 17 ianuarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie s-a decis că se impunea o nouă expertiză, care se va efectua la Institutul de Medicină legală M.M. în condiţiile legii.
În rejudecare nu s-a efectuat însă această expertiză pentru considerentul că inculpatul nu s-a prezentat pentru expertizare, sustrăgându-se de la internare şi efectuarea expertizei.
În această situaţie, instanţa trebuia să stabilească, că internarea în vederea expertizării să fie adusă la îndeplinire prin organele de poliţie (art. 117 alin. (2) C. proc. pen.).
Existând dubii asupra stării sănătăţii inculpatului şi răspunderii pentru fapta sa, instanţa de rejudecare nu putea trece la judecarea cauzei, fără expertiza psihiatrică în condiţiile legale.
Rejudecând cauza, Tribunalul Argeş, prin sentinţa penală nr. 263 din 26 septembrie 2002 a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor, în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen. şi în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, reţinând că s-a prescris răspunderea penală.
S-a motivat că instanţa nu a avut posibilitatea să administreze proba cu expertiză psihiatrică deoarece inculpatul a dispărut de la domiciliu, se sustrage de la judecată şi cu toate măsurile care s-au luat nu a fost găsit.
Pentru a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei instanţa de fond a reţinut că potrivit expertizei medico – legale efectuate în cauză şi probelor testimoniale, partea vătămată M.D. a prezentat o leziune traumatică la cotul stâng ceea ce demonstrează, că lovitura a fost aplicată de inculpat din lateral nu de sus în jos sau frontal, pentru a se susţine că a vizat zona capului. Mai precis instanţa a motivat că inculpatul a avut intenţia s-o lovească pe victimă şi să-i aplice o corecţie şi în nici un caz n-a avut intenţia de a ucide.
Încetarea procesului penal a fost motivată prin aceea că fapta a fost săvârşită de inculpat la data de 10 august 1994 şi a expirat termenul, prevăzut de art. 122 pct. 1 lit. d) C. pen., privind prescripţia răspunderii penale.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, criticând-o ca nelegală sub aspectul schimbării calificării juridice cauzei şi încetării procesului penal.
În acest sens s-a susţinut, că potrivit probelor testimoniale şi expertizelor medico – legale care privesc pe partea vătămată, inculpatul a folosit un instrument apt de a produce moartea (o sabie metalică) cu care i-a aplicat victimei lovituri de sus în jos cu intensitatea deosebită, vizând capul acesteia care constituie o zonă vitală a organismului. Că toate aceste elemente sunt de natură să demonstreze intenţia de a ucide a inculpatului, care nu s-a realizat datorită măsurilor de apărare adoptate de victimă, în sensul că a ridicat mâna în scop de întâmpinare a loviturilor şi numai în felul acesta a reuşit să le devieze şi să dobândească leziuni mai uşoare.
S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., în tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare gravităţii acestei fapte.
Curtea de Apel Argeş, prin Decizia penală nr. 52/ A din 27 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.
Împotriva acestor hotărâri pe care le consideră netemeinice şi nelegale, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a declarat recurs.
În dezvoltarea primului motiv de casare s-a susţinut în esenţă că, secţia penală, a Curţii Supreme de Justiţie, prin deciziile de casare amintite a considerat, în raport de actele medicale depuse, că se impune efectuarea unei expertize psihiatrice în condiţii de internare, motiv pentru care a trimis cauza spre rejudecare pentru a se face această expertiză: se mai arată în motivul de casare că instanţa de trimitere urma să se conformeze îndrumării primite. Rejudecând procesul, instanţa nu s-a conformat acelei îndrumări, deşi, potrivit art. 38518 C. proc. pen., era obligată să facă aceasta.
Procedând astfel, se conchide în motivul de casare, soluţia dată prin cele două hotărâri atacate, este nelegală şi netemeinică.
Printr-un alt motiv de casare s-a susţinut că hotărârile pronunţate sunt netemeinice şi nelegale în ce priveşte încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului, considerând că instanţele nu au elucidat toate împrejurările de fapt necesare unei încadrări juridice corecte, atâta vreme cât nu au clarificat contrarietatea concluziilor din expertizele medico – legale aflate la dosarul cauzei, privind leziunile suferite de parte vătămată, în urma loviturii aplicate de inculpat trimis în judecată pentru tentativă la infracţiunea de omor.
Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Argeş, pentru a fi efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, de către Institutul Medico Legal Bucureşti, în condiţiile de internare, declanşându-se procedura de extrădare, dacă va fi cazul şi înaintarea actelor medico – legale, privind pe partea vătămată la Comisia de Avizare şi Control din cadrul aceluiaşi institut.
Motivele recursului sunt întemeiate.
Examinându-se legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate sub aspectul criticii ce li s-au făcut prin motivul I de casare, se constată că acestea sunt pronunţate cu încălcarea prevederilor art. 38518 C. proc. pen.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor textului de lege citat, instanţa care rejudecă, după casare, trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în ceea ce priveşte chestiunile asupra cărora aceasta s-a pronunţat în cauză.
În speţă, din moment ce Curtea Supremă de Justiţie admiţând recursurile declarate de parchet şi de inculpat a casat hotărârile, prin care inculpatul a fost condamnat, dispunând ca instanţa, căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare, să ia măsuri pentru efectuarea, în condiţiile prevăzute în alini. (2) al art. 117 C. proc. pen., a unei noi expertize psihiatrice, spre a se stabili dacă în momentul comiterii infracţiunii, inculpatul a fost sau nu responsabil, instanţa de trimitere era obligată, potrivit prevederilor art. 38518 C. proc. pen., să se conformeze hotărârii pronunţate de instanţa de recurs.
Cum însă expertiza ordonată de Curtea Supremă de Justiţie nu s-a efectuat, problema responsabilităţii penale a inculpatului nu a fost lămurită, hotărârile pronunţate în cauză neputând fi menţinute sub acest aspect.
În consecinţă, faţă de cele arătate, primul motiv al recursului fiind întemeiat, se admite.
Tot astfel şi cel de-al doilea motiv este fondat.
Examinând actele dosarului, se constată că în cursul procesului s-au efectuat mai multe expertize medico – legale, privind pe partea vătămată M.D.
Astfel, raportul de expertiză medico – legală nr. 1331/ A7 din 11 august 1994, întocmit de Laboratorul Medico Legal Argeş, precum şi raportul de expertiză medico – legală nr. 2085/ A7 din 14 decembrie 1994, întocmit de acelaşi laborator, care a fost avizat de Comisia de avizare şi control competentă şi completat prin raportul de expertiză medico – legală nr. 502/ A7 din 24 martie 1995, conchid că în urma agresiunii din 10 august 1994, partea vătămată a suferit o leziune traumatică la cotul stâng, produsă prin mecanismul de lovire, cu un corp tăietor înţepător, care a necesitat, pentru vindecare, cca. 50 de îngrijiri medicale. În partea finală, raportul nr. 2085/A7/1994, conchide că partea vătămată a rămas cu sechele algice post plagă tăiată la cotul stâng (scăderea forţei musculare, redoare algică a articulaţiei, reducerea flexiei cotului stâng), care constituie infirmitate. Ulterior, prin raportul de expertiză medico – legală nr. 1070/ A2 din 20 august 1997, întocmit tot de acelaşi laborator, medicul legist a stabilit gradul (0) de incapacitate de muncă.
Prin raportul de expertiză medico – legală nr. 528/ A2 din 5 martie 1998 şi completarea acestuia, Laboratorul Medico – Legal Argeş constată că partea vătămată prezintă „cicatrice postraumatică, articulaţia cotului stâng cu limitarea flexiei antebraţului pe braţ, cu conservare a forţei musculare segmentare, dar cu parestezii ale nervului ulnar stâng, deficienţă funcţională uşoară”. În raport de acest diagnostic, s-a tras concluzia, că partea vătămată nu a rămas cu infirmitate şi are capacitatea de muncă păstrată.
Considerând că este necesar ca aceste concluzii la care au ajuns experţii să fie supuse verificării, instanţa a trimis rapoartele de expertiză medico – legale nr. 502/A7/1995, 503/A7/1995, 528/A2/1999 şi 1331/A7/1994, spre avizare Comisiei de avizare şi control de pe lângă Institutul de Medicină Legală M.M. Bucureşti.
Cu adresa nr. 82/1611 din 10 mai 2002, această comisie precizează, că nu poate să-şi expună opinia faţă de expertiza medico – legală nr. 1331/ A7 din 11 august 1994, întrucât nu i-a fost înaintată expertiza medico – legală nr. 2085/A7/1994, în partea finală a adresei arătându-se că aprobă concluziile rapoartelor de expertiză nr. 502/ A7, 528/A2/1999 şi completarea acestuia.
Deşi faţă de caracterul cu totul contradictoriu al concluziilor actelor medico – legale sus-menţionate, era necesar, pentru o corectă stabilire a intensităţii şi a urmărilor loviturii aplicate părţii vătămate, şi, prin consecinţă, a gravităţii şi consecinţelor faptei, să se dispună ca toate documentele medicale şi medico – legale existente în dosarul cauzei să fie supuse avizării de către comisia de avizare şi control, conform prevederilor Regulamentului de aplicare a OG nr. 1/2000, aşa cum de altfel s-a cerut de procuror, instanţa nu a dispus efectuarea acestei lucrări, ci a trimis la avizare, numai expertizele nr. 502/ A7, 528/ A7 şi 1331/ A7, această comisie fiind de acord cu două din cele trei acte verificate, fără însă a-şi motiva opinia.
Soluţionarea cauzei s-a făcut, astfel, atât pe baza unor concluzii fără verificarea necesară a comisiei de avizare şi control, cât şi pe baza unor concluzii fără motivarea lor în expunerea avizelor date de comisia menţionată, ceea ce determină casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă, pentru a se aduce la îndeplinire dispoziţiile legale referitoare la avizarea actelor medico – legale.
Numai după avizarea actelor medico – legale va exista posibilitatea ca, în raport de conţinutul avizului şi de celelalte date referitoare la cauză, să se stabilească o corectă stare de fapt şi, în raport cu aceasta o încadrare juridică legală a faptei reţinute.
În consecinţă, urmează a se admite recursul declarat de parchet, a se casa hotărârile atacate şi a se trimite cauza pentru rejudecare primei instanţe, care va dispune efectuarea unei noi expertize psihiatrice inculpatului, în condiţiile stabilite în hotărârile anterioare a instanţei de recurs şi va aduce la îndeplinire dispoziţiile legale referitoare la avizarea actelor medico – legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E CI D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, împotriva deciziei penale nr. 52/ A din 27 februarie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, privind pe inculpatul L.A.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr. 263 din 26 septembrie 2002 a Tribunalului Argeş şi trimite cauza spre rejudecare, la Tribunalul Argeş.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2856/2003. Penal. Art.215 alin.3,5 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2858/2003. Penal. Art.20 rap.la art.211 alin.2... → |
|---|
