CSJ. Decizia nr. 3048/2003. Penal. Art.214 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3048/2003
Dosar nr. 611/2003
Şedinţa publică din 25 iunie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 36 din 12 octombrie 1998, Judecătoria Zărneşti a condamnat pe inculpatul G.P. la 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de 2 ani şi 6 luni.
În sfârşit inculpatul a fost obligat să plătească suma de 13.425.115 lei contravaloarea a 95 m3 lemn şi să predea această cantitate părţii civile A.C.G.R. Bucureşti, precum şi 16.825.347 lei reprezentând beneficiu nerealizat.
S-a susţinut că, în perioada iulie 1992 – martie 1996, inculpatul care avea drept însărcinare administrarea şi conservarea a 200 m3 de lemn aparţinând părţii civile precitate a nesocotit obligaţiile asumate provocând cu rea credinţă o pagubă în echivalent bănesc a 95 m3 de masă lemnoasă care s-a degradat.
Tribunalul Călăraşi, investit cu judecarea cauzei, după strămutare, prin Decizia penală nr. 121/ A din 28 aprilie 1999, a respins apelul inculpatului şi l-a admis pe cel al părţii civile, majorând cuantumul despăgubirilor la 84.210.500 lei, faţă de rata inflaţiei la momentul executării.
Curtea de Apel Bucureşti a respins recursurile declarate de inculpat şi partea civilă.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general, în baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 .C. proc. pen., arătând că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea legii.
Apărătorul părţii civile a cerut respingerea recursului în anulare, ca nefondat, susţinând că inculpatul funcţiona în baza unui contract de prestări servicii, fără a exista un contract de muncă şi potrivit acestei funcţii, nu s-a stabilit o garanţie în sarcina sa.
Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului în anulare astfel cum a fost formulat şi care sens a susţinut în ultimul cuvânt şi inculpatul.
Recursul în anulare este fondat.
În speţă, prin nesocotirea acestor dispoziţii legale, instanţele au concluzionat eronat că neexecutarea obligaţiilor contractuale echivalează cu săvârşirea unei fapte penale, raţionamentul conducând la greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă şi la soluţionarea nelegală a acţiunii civile în cadrul procesului penal.
Astfel, la 27 iulie 1992, între Magazinele Universale C., prin reprezentantul F.I., şi inculpatul G.P. s-a încheiat un contract intitulat „de prestări servicii”, în care acestuia din urmă i s-au încredinţat, în calitate de „gestionar”, 200 m3 material lemnos.
Contractul nu cuprinde clauze certe cu privire la obligaţiile ce incumbau inculpatului în exercitarea atribuţiilor de „gestionar”, ci doar referiri la realizarea „de lucrări sau servicii”, a căror nerespectare urma să atragă răspunderea sa în calitate de executant.
Însă, aşa cum rezultă din declaraţiile acestuia, precum şi ale martorului F.I., ambii semnatari ai contractului, inculpatul trebuia să asigure conservarea materialului lemnos până ce acesta va fi ridicat de proprietar, respectiv de A.C.G.R. Bucureşti, ce a preluat contractul de muncă de la Magazinele Universale C.
În acelaşi sens sunt şi adresele emise de partea civilă, precum şi răspunsul inculpatului la aceste adrese sau somaţia transmisă Judecătoriei Braşov, biroul executărilor judecătoreşti.
Pe de altă parte, obligaţia stabilită prin contractul amintit în sarcina părţii civile este clar determinată şi anume plata sumei de 15.000 lei, scadentă în ziua de 14 a fiecărei luni.
Interpretând clauzele contractului încheiat la 27 iulie 1992, prin prisma dispoziţiilor legale menţionate rezultă că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a constitui un depozit remunerat în sarcina inculpatului, calificare juridică ce atrage aplicarea regulilor speciale stabilite de Codul civil pentru acest tip de contract, fiind indiferentă denumirea de „contract de prestări servicii” atribuită de părţi sau calitatea de „gestionar” stipulată în sarcina inculpatului (de altfel, analiza riguroasă permite şi observaţia că redactarea contractului s-a făcut prin completarea unui formular tip, probabil folosit obişnuit de partea civilă, indiferent de natura contractului încheiat.
Deşi nu o menţionează expres, această calificare corectă a fost dată şi de instanţa de fond (şi preluată de cele de control judiciar) atunci când a stabilit că, în executarea contractului, obligaţiile inculpatului au constat în „depozitarea lemnului, astfel încât să nu fie expus intemperiilor”, precum şi aceea de „restituire a bunului” lăsat în depozit.
S-a ignorat însă că actul juridic încheiat între părţi nu reprezenta un depozit gratuit, ci un contract cu titlu oneros, care producea efecte şi în privinţa deponentului.
Astfel, acesta era ţinut de îndeplinirea obligaţiei contractuale a plăţii remuneraţiei cuvenite depozitarului şi, eventual, de obligaţiile extracontractuale privind repararea prejudiciului suferit de depozitar ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru păstrarea (conservarea) lucrului sau cel pricinuit de însuşi lucrul depozitat.
Această omisiune a condus automat la nesocotirea dispoziţiilor legale care reglementează drepturile fiecărei părţi în cazul în care cealaltă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract, ceea ce a avut drept consecinţă stabilirea unei situaţii premisă eronate.
Astfel, pe de o parte, în caz de refuz fără temei de reţinere a bunului depozitat, deponentul poate intenta, la alegere, fie o acţiune personală, care derivă din contractul de depozit, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar.
Pe de altă parte, executarea obligaţiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenţie, prevăzut expres de art. 1619 C. civ., pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat. Fiind vorba de un debitum cum re iunctum, el poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului.
Or, în speţă, reţinerea celor 95 m3 de material lemnos de către inculpatul G.P. constituie tocmai manifestarea de voinţă în sensul exercitării dreptului de retenţie, expresie a excepţiei de neîndeplinire a contractului de către partea civilă A.C.G.R., iar nu o atitudine de natură să caracterizeze reaua – credinţă în conservarea bunurilor primite în depozit, cum greşit au apreciat instanţele (care, de altfel, au şi confundat cu acest prilej laturile obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii).
Astfel, cum rezultă din statul de plată aflat la dosar, începând cu luna noiembrie 1993, A.C.G.R. nu şi-a mai îndeplinit obligaţia contractuală de plată a remuneraţiei datorată pentru depozit, împrejurare recunoscută, de asemenea, de către partea civilă.
Totodată, legea, prin dispoziţiile art. 1618 C. civ., permitea inculpatului ca, în afara remuneraţiei neplătite, să solicite şi alte cheltuieli izvorâte din executarea contractului, cum este cea reclamată, respectiv plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care au fost depozitate lemnele. Că asemenea pretenţii erau sau nu justificate nu o putea stabili decât instanţa civilă investită în acest sens.
În raport cu aceste realităţi faptice şi juridice instanţele trebuia să constate că pretenţiile formulate de inculpat nu reprezentau acte săvârşite în scopul prejudicierii civile, ci doar manifestări de voinţă în vederea valorificării propriului drept, cu atât mai mult cu cât însăşi A.C.G.R. şi-a exercitat, la rându-i drepturile izvorâte din contract prin sentinţa civilă nr. 1313197 din 19 octombrie 1994 a Judecătoriei Braşov, prin care inculpatul a fost obligat la restituirea celor 95 m3 material lemnos.
În fine, deşi s-a reţinut că perioada infracţională intervalul cuprins între iulie 1992 – martie 1996, în fapt instanţa a fost investită şi a soluţionat acţiunea penală declanşată de neexecutarea obligaţiilor de conservare şi restituire a 95 m3 material lemnos începând cu luna februarie 1994.
Astfel, cu toate că A.C.G.R. a reclamat îndeplinirea defectuoasă a depozitului începând cu luna august 1993, totuşi, la momentul la care a ridicat de la inculpat 105 m3 de masă lemnoasă, acţiune desfăşurată la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie 1994, nu a prezentat nici un fel de obiecţii referitoare la starea bunurilor restituite.
Pe de altă parte, la data creării depozitului nici unul din reprezentanţii părţii civile nu a fost prezent, materialul lemnos fiind livrat de societatea C.A.S.A.S. S.R.L, prin reprezentantul N.I.
Prin urmare nu există nici o dovadă că partea civilă ar fi cunoscut locul sau modul în care bunurile au fost depozitate, singurele, elemente de identificare fiind cele date de procesul verbal încheiat între N.I. şi inculpat, cu tabelele anexate privind dimensiunile lemnului depozitat.
În lipsa unor clauze contrare, este evident că alegerea locului de depozitare a fost lăsată la dispoziţia inculpatului. Cum bunul încredinţat a fost păstrat în aceleaşi condiţii ca şi propriile bunuri (în curtea şi pe un teren aparţinând acestuia) pe de o parte, iar pe de altă parte, deponentul A.C.G.R. a acceptat ridicarea celor 105 m3 material lemnos fără a constata degradări produse din culpa depozitarului, se poate concluziona că, până în acel moment, inculpatul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de conservare a bunului depozitat, orice dubiu profitând acestuia.
De asemenea, la momentul menţionat exista întreaga cantitate de lemn depozitată, aspect care rezultă din declaraţiile martorului B.N., delegatul însărcinat de A.C.G.R. cu ridicarea şi transportul lemnului.
În acelaşi sens nu se poate ignora faptul, necontestat nici de partea civilă, că refuzul de restituire nu s-a datorat lipsei bunului de la locul de depozitare, ci lipsei de disponibilitate manifestată de A.C.G.R. în satisfacerea pretenţiilor formulate de inculpat, care a solicitat plata remuneraţiei şi a chiriei datorate pentru executarea depozitului.
Pe de altă parte, instanţele nu au observat existenţa, în contract, a unei clauze care, conform regulilor de interpretare a convenţiilor, era favorabilă inculpatului, şi anume cea privind exercitarea activităţilor de conservare a bunului de 8 ore pe zi.
Or, stipulaţia menţionată conduce, logic, la concluzia că partea civilă şi-a asumat riscul săvârşirii unor sustrageri, cât timp obligaţia de pază, inclusă în conţinutul mai larg al celei de conservare a bunului, a fost limitată la un anumit interval de timp, şi nu la întreaga zi, iar conform art. 1605 C. civ., depozitarul nu era răspunzător pentru pagubele survenite fără faptul său.
Mai mult, degradările suferite de bunurile asupra cărora inculpatul şi-a exercitat dreptul de retenţie nu au fost constatate nemijlocit de vreun organ abilitat în acest sens, instanţele preluând necenzurat afirmaţiile părţii civile cu privire la acest aspect.
Oricum, constatarea acestora reprezenta temei pentru solicitarea unor daune interese în cadrul unei acţiuni civile cu acest obiect, iar nu pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului.
Concluzionând, instanţele s-au limitat la a expune, pur teoretic, conţinutul infracţiunii de gestiune frauduloasă, tratând însă simplist problematica speţei, astfel încât s-a ajuns la situaţia ca denumirea de „gestionar”, impropriu atribuită inculpatului, precum şi producerea unei pagube să fie considerate elemente suficiente pentru tragerea acestuia la răspundere penală.
Ca atare, Curtea, va admite recursul în anulare formulat de procurorul general şi va dispune conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 369 din 12 octombrie 1998 a Judecătoriei Zărneşti, deciziei penale nr. 121/ A din 28 aprilie 1999 a Tribunalului Călăraşi şi deciziei penale nr. 1406 din 30 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul G.P.
Casează hotărârile sus-menţionate.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 214, cu aplicarea art. 13 şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Potrivit art. 346 alin. ultim C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3047/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 306/2003. Penal → |
|---|
