ICCJ. Decizia nr. 32/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.32.
Dosar nr.3399/2003
Şedinţa publică din 20 ianuarie2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.146 din 11 februarie2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.M. la5 ani închisoare şi 2 ani interzicereadrepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
In baza art. 61 C. pen. a dispus revocarea restului de pedeapsă de 153 zile rămas neexecutat dinpedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţapenală nr. 744 din 16 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pe care l-a contopit cupedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 C. pen.
In baza art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiulart. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat s-adedus timpul arestării preventive de la 18 iulie 2002, la zi.
S-a luat act că partea vătămată A.S.nu s-a constituit parte civilă în cauză.
In baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatula fost obligat să plătească statului suma de2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei, reprezentândonorariul de avocat, cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
La data de 18 iulie 2002, în jurul orelor 15,00, în incinta magazinului alimentar Piaţa Giurgiului, partea vătămată A.S. a surprins pe inculpatul B.M. când i-a introdus mâna în buzunarul pantalonilor, încercând să-i sustragă suma de bani ce o avea asupra sa.
Ulterior, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatula lovitpartea vătămată cu pumnii şi picioarele, însă a fost imobilizat de organele depoliţie.
În urma actelor de violenţă exercitate de inculpat,partea vătămată a suferit leziuni, pentru a căror vindecare au fost necesare un număr de8-9 zile îngrijiri medicale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul pe care a criticat-o cu privire lagreşita încadrare juridică a faptei, pe care o consideră ca fiind cea de tentativă la infracţiunea de furt calificat, întrucât lovirea victimei a avut loc nu pentru a-şi asigura scăparea ci ca o ripostă la atitudinea violentă a victimei, care l-a lovit.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 354/A din 18 iunie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei de primainstanţă în tentativă la infracţiunea de tâlhărie este corectă, întrucât din probele de la dosar rezultă că acesta a lovit cu pumnii şi picioarelepartea vătămată pentru a-şi asigura scăparea, în acest sensfiind şi depoziţiile martorilor şi concluziile raportului de expertizămedico-legală.
Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, s-a arătat că a fost just individualizată înraport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, persoana inculpatului, care estefără ocupaţie, recidivist, ceea ce denotă perseverenţainfracţională a acestuia.
Decizia curţii de apel a fost atacată curecurs de către inculpatul B.M. pe care a criticat-o în principal, cu privire la încadrareajuridică a faptei, pe care o consideră ca fiindcea de tentativă la infracţiunea de furt calificat, deoarece lovirea victimei nu a avut loc pentrua-şi asigura scăparea pentru încercarea de a-isustrage acesteia bani din buzunar, ci ca o ripostă la faptul că aceasta, după ce a sesizat intenţia sal-a îmbrâncit şi lovit, iar, în subsidiar, cuprivire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă, solicitând reducerea ei prinreaprecierea criteriilor de individualizare, prevăzute deart. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Potrivit art. 211 C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit, printre altele, prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări.
Violenţele la care se referă textul de lege citat, ca acţiune adiacentă, alături de acţiuneaprincipală, de furt, pentru a realiza conţinutulinfracţiunii complexe de tâlhărie, trebuie să aibădrept scop, fie dobândireaşi păstrarea bunuluisustras, fie încercarea făptuitorului de a-şi asigura scăparea pentru a nufi reţinut.
In oricare din situaţiile enumerate, este necesar ca intenţia făptuitorului de a întrebuinţa acte de violenţă trebuie să fie manifestă şi sărezulte din probe, deoarece în caz contrar, actele de violenţă folosite în alte împrejurări decât cele legate de acţiunea de furt nu pot fi considerate cafiind în măsură să justifice încadrarea faptelor în infracţiunea de tâlhărie, chiar dacă asemeneaacte au fost folosite.
Într-o asemenea situaţie, în sarcina făptuitorului, nu se mai poate reţine existenţainfracţiunii complexe de tâlhărie ci, dacă e cazul, a două infracţiuni distincte şi anume furt şi lovire.
In speţă se constată că după ce inculpatul afost surprins de către partea vătămată când încerca să-i sustragă din buzunar o sumă de bani, acţiune cenu a fost dusă până la capăt, nu a exercitat nici un act de violenţă asupra acesteia care să ducă la concluzia că ar încerca să-şi asigure scăparea.
Din contra, din declaraţia părţii vătămate dată în faţa instanţei, cu ocazia judecării cauzei în fond, rezultă că inculpatul a reacţionat şi lovit pe acesta numai după ce mai întâi, a fost lovit el cu palma.
Referitor la acest aspect partea vătămată aarătat că „m-am întors şi l-am văzut pe inculpat în spatele meu, ţinând o sacoşă de plastic în mâna stângă, iar cu mâna dreaptă îmi căuta în buzunar. Am pus mânala buzunar, i-am prins mâna inculpatului şi l-am întrebat ce caută în buzunar. L-am îmbrâncit, iar inculpatul s-a îndepărtat câţiva paşi şi a început să măînjure. Pentru că inculpatul m-a înjurat m-am dus şi i-am dat o singură palmă la ceafă" iar „în momentul în care am vrut să ies din magazin, inculpatul a început sămă lovească cu picioarele şi cu pumnii...Au venit organele de poliţie şi l-au imobilizat".
Aceeaşi situaţie rezultă şi din declaraţia inculaptului care în mod constant, pe întreg parcursul procesului penal, a susţinut că actele deviolenţă au fost exercitate nu pentru a-şi asigurascăparea ci ca o ripostă la faptul că a fost lovit de partea vătămată.
In ce privesc celelalte probe şi anume declaraţiilepersoanelor audiate în calitate de martori, suntconfuze şi nu sunt în măsură să conducă la o altă situaţie de fapt, fie pentru că nu au văzut cum s-au derulat faptele, fie că au ajuns la locul faptei după ce aceasta s-a consumat.
In acest context, singura probă care atestăexistenţa actelor de violenţă şi anume actul medico-legal, prin el însăşi, nu poate constitui odovadă de neînlăturat în sensul că violenţele au fost folosite de către inculpat pentru a-şi asigurascăparea.
Aşa stând lucrurile, urmează a se constatacă în cauză nu se poate stabili că inculpatul a folosit acte de violenţă asupra părţii vătămate pentru a-şi asigura scăparea, cu atâtmai mult cu cât acestea s-au produs după ce inculpatul a fost lăsat liber de partea vătămată şi când putea să plece fără a întâmpina nici o oprelişte, dar mai ales după ce a fost lovit de partea vătămată.
In consecinţă, concluzia firească cese impune este că în cauză nefiind dovedit faptul că inculpatul a folosit acte de violenţă pentru a-şi asigura scăparea se impune a se constata că fapta comisă de acesta nu poate fi încadrată în tentativă la infracţiunea de tâlhărie ci în aceea de tentativă lainfracţiunea de furt calificat, motiv pentru care în cauză se va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei, conform art. 334 C. proc. pen.
Urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, se va proceda la o nouă individualizare a pedepsei în acord cuprevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), urmând a se ţine seama pe lângă pericolul social al faptei şi dedatele ce caracterizează persoana inculpatului, care a avut o atitudine sinceră pe parcursulprocesului penal, fără însă a neglija faptul că are statutul de recidivist, anterior fiindcondamnat pentru fapte similare.
Urmând a admite recursul declarat de inculpat, sevor casa atât Decizia atacată, cât şi hotărârea primei instanţe şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva deciziei penale nr. 354 A din 18 iunie 2003a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr.146 din 11 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu privire la încadrarea juridică a faptei.
Descontopeşte pedeapsa de executat de 5 ani închisoare, în componentele sale, de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., aplicată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi restul de 153 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 744 din 16 noiembrie 2000, pronunţată în dosarul nr. 4084/2000 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 334 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptei, din tentativa la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în tentativa la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 208-209 lit. e), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi în baza acestor din urmă texte de lege, condamnă pe inculpat la 2 ani şi 6 luni închisoare.
Menţine măsura revocării liberării condiţionate a restului de pedeapsă de 153 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 744 din 16 noiembrie 2000, pronunţată în dosarul nr. 4084/2000 de Tribunalul Bucureşti, aecţia I penală, pe care, în baza art. 39 alin. (2) C. pen., îl contopeşte cu pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca în final, inculpatul B.M. să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Înlătură dispoziţia de aplicare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul arestării preventive de la 18 iulie 2002, la 20 ianuarie 2004.
Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 ianuarie2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 3199/2003. Penal. Conflict de competenţă.... | CSJ. Decizia nr. 3217/2003. Penal. Art.174 c.pen. Recurs → |
|---|
