CSJ. Decizia nr. 3630/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3630/2003
Dosar nr. 2029/2003
Şedinţa publică din 10 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1219 din 10 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., în tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 din acelaşi cod, l-a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., după executarea pedepsei principale a închisorii.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 17 aprilie 2002 la zi.
Totodată s-a luat act că partea vătămată P.C. nu s-a constituit parte civilă şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 10.106.626 lei către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti cu titlul de despăgubiri civile .
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul împreună cu soţia sa şi fiul lor minorul T.G. locuiau în acelaşi imobil cu partea vătămată P.C., fiu dintr-o căsătorie anterioară a soţiei, T.M., împreună cu concubina acestuia L.T. şi minora acestora P.A.G. în vârstă de un an şi 6 luni, precum şi cu P.D.M., fiu dintr-o căsătorie anterioară a lui T.M., fratele părţii vătămate împreună cu E.G.A. concubina acestuia.
În ziua de 14 februarie 2001, inculpatul aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a vărsat un ibric cu cafea fierbinte pe piciorul minorei P.A.G., provocându-i arsuri, fapt ce a provocat un conflict cu mama minorei şi pentru a aplana scandalul partea vătămată şi fratele său împreună cu concubinele lor au ieşit din curtea casei cu intenţia de a părăsi imobilul. În timpul în care partea vătămată încuia uşa casei, inculpatul a lovit-o cu un cuţit în zona spatelui, iar ulterior a intervenit P.D.M., care l-a lovit pe inculpat cu pumnii. Partea vătămată a fost internată la Spitalul Universitar de Urgenţă şi supusă unei intervenţii chirurgicale, iar leziunile produse au necesitat pentru vindecare aproximativ 35 zile de îngrijiri medicale, punându-i viaţa în primejdie.
În raport de situaţia de fapt reţinută din care rezultă că fapta s-a petrecut în curtea imobilului proprietate particulară, tribunalul a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei prin înlăturarea dispoziţiilor art. 175 lit. i) C. pen.
Inculpatul pe tot parcursul procesului penal, nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, încercând să convingă, susţinut de martora T.M. soţia sa, că fiul lor T.G. în vârstă de 9 ani l-a înjunghiat în spate pe fratele său, care stătea deasupra tatălui şi îl lovea cu pumnii.
La data de 17 ianuarie 2002, minorul a arătat că prima declaraţie dată la 15 ianuarie 2002 i-a fost dictată de mama sa, iar în faţa instanţei audiat fiind în prezenţa reprezentantului legal T.M., a arătat că nu a ieşit deloc în curtea casei, întrucât a fost ţinut de mama sa pe hol aflat în partea din spate a imobilului neputând să vadă nimic. Declaraţiile inculpatului, în stăruinţa sa de a ascunde adevărul fiind contradictorii au fost înlăturate de instanţă, precum şi declaraţiile soţiei acestuia părtinitoare în ce-l priveşte, încercând să-l ajute denaturând adevărul.
Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti care a criticat-o pentru greşita individualizare a pedepsei solicitând majorarea acesteia în raport de atitudinea agresivă a inculpatului, precum şi faţă de atitudinea sa nesinceră, şi de către inculpat care a solicitat achitarea, întrucât nu a săvârşit fapta, iar în subsidiar a cerut reducerea pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 229/ A din 21 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de parchet şi de către inculpat împotriva sentinţei primei instanţe.
În motivare s-a arătat că este neîntemeiată critica atât a parchetului, cât şi a inculpatului, referitoare la individualizarea pedepsei şi s-a apreciat că instanţa a avut în vedere atât gradul concret de pericol social al infracţiunii, condiţiile în care a avut loc, respectiv pe fondul unui scandal, cât şi atitudinea nesinceră a inculpatului.
S-a mai reţinut că este neîntemeiată critica inculpatului referitoare la greşita sa condamnare constatând că instanţa a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia acestuia.
Decizia penală, sus-arătată a fost atacată cu recurs de către inculpat care a solicitat în principal achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi în subsidiar reducerea pedepsei.
Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că motivele invocate de către inculpat constituie cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi respectiv 14 C. proc. pen., însă nu este fondat.
Aşa cum rezultă din mijloacele de probă administrate instanţa a reţinut o situaţie de fapt corectă pe baza declaraţiilor constante ale martorilor P.D.M., E.G.A. şi L.T. care se coroborează între ele, şi nu creează nici un dubiu în privinţa existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului.
Astfel martorul P.D.M. a arătat în declaraţiile date atât la urmărirea penală, cât şi în faza judecăţii, că victima P.C. închidea uşa de la intrare în casă, pentru a pleca, când inculpatul a venit cu un cuţit pe care l-a înfipt în partea stângă a spatelui părţii vătămate după care a fugit.
Din declaraţiile martorilor E.G.A. şi L.T. rezultă că victima P.C. a strigat că l-a înjunghiat T.I. Toate aceste declaraţii coroborate cu declaraţiile părţii vătămate, în pofida clamării de către inculpat a nevinovăţiei sale, confirmă că instanţele au reţinut o corectă situaţie de fapt, din care rezultă că acesta este autorul faptei, aşa încât critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt care a determinat eroarea gravă în legătură cu condamnarea sa nu este întemeiată.
Nici critica privind greşita individualizare a pedepsei nu este fondată.
Pedeapsa de 6 ani aplicată inculpatului se constată că a fost just individualizată, avându-se în vedere conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pericolul social al faptei, împrejurările săvârşirii ei, cât şi persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, dar nesincer pe parcursul procesului penal.
De asemenea se mai constată că pedeapsa aplicată este de natură a asigura potrivit art. 52 C. pen., prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi integrarea în comunitate a inculpatului.
Fiind respectate aceste dispoziţii legale nu există temeiuri de reducere a pedepsei aplicate, cum s-a cerut de inculpatul recurent.
Întrucât motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge recursul ca nefondat cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Se va deduce din pedeapsă durata arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie 2003 şi se va stabili ca onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva deciziei penale nr. 229/ A din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului de la 17 aprilie 2002 la 10 septembrie 2003.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3628/2003. Penal. Art.174 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3639/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
