CSJ. Decizia nr. 3758/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3758/2003
Dosar nr.1207/2003
Şedinţa publică din 16 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1078 din 19 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I–a penală, a condamnat pe inculpatul I.R.A. la:
- 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 864 C. pen., a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicată prin sentinţa penală nr. 2242/2001 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, urmând să execute şi această pedeapsă pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, în total 4 ani închisoare.
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar, în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat s-a dedus timpul executat de la 9 mai 2001, până la 8 iunie 2001 în temeiul sentinţei penale nr. 2242/2001 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, precum şi perioada reţinerii şi arestării preventive din prezenta cauză de la 25 martie 2002, la zi.
S-a constatat că în cauză nu a existat constituire de parte civilă, întrucât prejudiciul a fost recuperat prin restituire.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 800.000 lei reprezentând onorariu cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a se pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
La data de 25 martie 2002, în timp ce se deplasa pe str. Papiu Ilarion, inculpatul R.A. a urmărit pe partea vătămată Ş.C.E. care avea asupra sa un telefon mobil pe care îl purta legat de gât, într-un suport, şi în momentul în care liftul cu care urca spre apartamentul său, a oprit la etajul III, i-a aplicat o lovitură cu cotul în abdomen, după care i-a smuls telefonul.
După comiterea faptei, partea vătămată l-a urmărit pe inculpat şi cu ajutorul altor locatari l-au prins şi imobilizat, după care l-a predat organelor de poliţie.
Înainte de a fi imobilizat, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a mai lovit odată pe partea vătămată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul I.R.A.
Parchetul a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la greşita individualizare a pedepsei pe care o consideră prea blândă solicitând majorarea acesteia, având în vedere pericolul social al faptei dat şi persoana acestuia care anterior a mai fost condamnat pentru fapte asemănătoare.
Inculpatul, la rândul său, a criticat aceeaşi hotărâre referitor tot la pedeapsa aplicată, pe care a apreciat-o ca fiind prea severă solicitând a se dispune reducerea acesteia având în vedere faptul că este minor, a fost sincer şi a regretat fapta comisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală, prin Decizia penală nr. 65/ A din 11 februarie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a desfiinţat hotărârea atacată şi rejudecând cauza în fond a dispus majorarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului de la 4 ani închisoare, la 6 ani închisoare, urmând ca în final să execute 7 ani închisoare, ca efect al revocării suspendării supravegheate a executării pedepsei de un an închisoare.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.R.A. care a fost obligat la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea acestei decizii, curtea de apel a arătat că „deşi inculpatul provine dintr-o familie organizată, s-a sustras autorităţii părinteşti, abandonând cursurile şcolare şi dedându-se la unele acţiuni antisociale”, ceea ce a făcut ca prin sentinţa penală nr. 2242/2001 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti să fie condamnat la un an închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pentru complicitate la sustragerea de bunuri din autoturisme şi că fără a ţine seama de această clemenţă, a comis fapta din cauza de faţă, care prin modul în care a fost concepută şi executată, respectiv prin urmărirea părţii vătămate şi profitând de faptul că a rămas singură în lift, prin folosirea de violenţe fizice i-a sustras telefonul mobil. Dovedind în acest fel o persistenţă în săvârşirea de fapte antisociale, motiv pentru care, pentru reeducarea sa se impune aplicarea unui tratament sancţionator mai sever, constând în majorarea pedepsei aplicate de prima instanţă, astfel că, fiind justificată critica formulată de parchet, apelul declarat de acesta urmează a fi admis şi a se dispune în consecinţă.
Cu privire la apelul declarat de inculpat s-a arătat că pentru considerentele enumerate în apelul parchetului nu poate fi primit, împrejurările menţionate în calea de atac şi anume faptul că la data săvârşirii faptei era minor, mama sa este bolnavă, a recunoscut şi regretat fapta au fost avute în vedere la stabilirea pedepsei.
Împotriva deciziei pronunţată de curtea de apel a declarat recurs inculpatul I.R.A. pe care a criticat-o cu privire la greşita individualizare a pedepsei aplicată de instanţa de apel pe care o consideră exagerat de severă, la individualizarea acesteia neţinându-se seama de faptul că la data săvârşirii faptei era minor, a recunoscut şi regretat fapta, împrejurări de natură a atenua răspunderea penală şi aplicarea unei pedepse mai blânde.
Recursul declarat de inculpatul I.R.A. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Este adevărat că, aşa cum rezultă din conţinutul art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama, între altele, de pericolul social al faptei şi că acesta trebuie apreciat raportat la mai multe elemente cum ar fi modalitatea şi mijloacele folosite la săvârşirea faptei, numărul de fapte comise, întinderea prejudiciului, consecinţele cauzate şi nu în ultimul rând perseverenţa făptuitorului în comiterea de fapte cu caracter penal.
Aceasta nu înseamnă însă că pericolul social trebuie să constituie criteriul esenţial care trebuie avut în vedere la aprecierea sancţiunii şi modalităţii de executare a acesteia.
În egală măsură trebuie să se acorde atenţie şi celorlalte criterii de individualizare, care ţin de persoana făptuitorului cum sunt starea de minoritate, poziţia avută în timpul procesului penal ş.a.
Numai prin o anchetă detaliată şi completă a acestor elemente se poate stabili, în concret, un tratament sancţionator adecvat, în măsură să realizeze obiectivele stabilite prin art. 52 C. pen., şi anume prevenirea săvârşirii de noi fapte penale pe viitor şi reeducarea făptuitorului.
Revenind la speţă, se constată că instanţa de apel, primind motivul de casare invocat de parchet, şi anume majorarea pedepsei aplicată inculpatului, a dat o atenţie exagerată pericolului social al faptei, minimalizând aspectele legate de persoana acestuia cum sunt starea de minoritate, poziţia avută pe tot parcursul procesului penal constând în recunoaşterea şi regretul faptei, precum şi împrejurarea că provine dintr-o familie organizată, elemente cărora dacă li s-ar fi dat o semnificaţie cel puţin egală cu cea acordată pericolului social al faptei, ar fi ajuns la concluzia că în cauză se impunea aplicarea unei pedepse mai reduse, orientată spre limita minimă a textului de lege incriminator, având în vedere şi faptul că acesta urma să execute şi un rest important din pedeapsa aplicată pentru o faptă săvârşită anterior.
Pentru considerentele arătate urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul I.R.A. este fondat a fi admis, a casa Decizia instanţei de apel, cu consecinţa respingerii apelului declarat de parchet şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
De menţionat faptul că instanţa de a apel nu a procedat corect atunci când a dispus majorarea pedepsei aplicată inculpatului.
În concret, aceasta trebuia ca mai întâi să descontopească pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în pedepsele componente, după care să majoreze pedeapsa aplicată în cauză, să menţină măsura revocării suspendării condiţionate sub supraveghere privind pedeapsa de un an închisoare şi numai după aceea să dispună executarea lor cumulată.
Or, majorând pur şi simplu pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare la 6 ani închisoare, la care a adăugat şi pedeapsa de un an închisoare mai sus-menţionată, fără a proceda în modalitatea arătată, instanţa de apel a pronunţat şi sub acest aspect o hotărâre contrară legii.
Din pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, 3 ani închisoare, se va deduce atât perioada executată din pedeapsa anterioară cât şi timpul reţinerii şi al arestării preventive.
Întrucât în cauză nu există culpa procesuală cheltuielile judiciare urmează să fie suportate de stat, iar onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul I.R.A. împotriva deciziei penale nr. 65 A din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală.
Casează Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 1078 din 19 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, hotărâre pe care o menţine.
Deduce din pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, de 4 ani închisoare, perioada executată de la 9 mai 2001, până la 8 iunie 2001 în baza sentinţei penale nr. 2242/2001 a Judecătoriei Iaşi, precum şi timpul reţinerii şi al arestării preventive, din prezenta cauză de la 25 martie 2002, la 16 septembrie 2003.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3757/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3759/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
