CSJ. Decizia nr. 4752/2003. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4752/2003
Dosar nr. 1471/2003
Şedinţa publică din 24 octombrie 2003
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, prin sentinţa penală nr. 1053 din 12 noiembrie 2002, a condamnat pe inculpata D.Şt., la 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 – art. 82 din acelaşi cod, pe o perioadă de 4 ani reprezentând termen de încercare.
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Totodată, a constatat că numiţii G.F., G.C. şi C.N., nu au calitate în prezenta cauză, iar în baza art. 191 C. proc. pen., inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În fapt, s-a reţinut că în cursul lunii septembrie 1998, inculpata a primit suma de 17.500.000 lei de la numiţii G.F., G.C. şi C.N., afirmând că are influenţă pe lângă un magistrat din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pe care l-a individualizat prin nume şi funcţie, banii fiind primiţi pentru ca inculpata să intervină pe lângă acel magistrat, pentru ca doi inculpaţi să fie puşi în libertate.
Ulterior, după începerea urmăririi penale, inculpata a restituit suma de bani celor trei denunţători.
Prin Decizia penală nr. 100/ A din 23 februarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte sentinţa penală şi a înlăturat aplicarea art. 81, 82 şi 83 C. pen., stabilind ca inculpata să execute pedeapsa de 2 ani închisoare într-un loc de deţinere.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a motivat că, faţă de gradul de pericol social al faptei comise de inculpată, care a fost de natură a compromite persoane implicate în exerciţiul autorităţii judecătoreşti, nu se justifică măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpata.
În recursul parchetului s-a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., deoarece instanţele au considerat, în mod greşit, că sumele de bani ce au făcut obiectul traficului de influenţă trebuie restituite cumpărătorilor de influenţă care au denunţat.
În concluzie, se cere casarea hotărârilor sub aspectul menţionat şi confiscarea sumei de 17.500.000 lei ce a fost restituită denunţătorilor.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Potrivit art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite, care au făcut obiectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Spre deosebire de cazul infracţiunii de dare de mită, unde se prevede, prin art. 255 alin. (5) C. pen., că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat atunci când mituitorul este constrâns prin orice mijloace de către cel ce a luat mita, precum şi atunci când mituitorul a denunţat autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, unde este încriminată numai fapta celui care primeşte ori pretinde foloasele, iar nu şi aceea de a le promite, oferi sau da persoanei cu influenţă reală sau presupusă, nu este reglementată decât obligativitatea confiscării bunurilor, iar nu şi posibilitatea restituirii pentru cei ce denunţă sau, eventual, ar fi fost constrânşi să le dea.
În atare situaţie, este evident că foloasele primite de cel care a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă se confiscă totdeauna, chiar şi atunci când, eventual, acestea au fost restituite.
Ca urmare, se constată că în mod greşit nu s-au aplicat dispoziţiile art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., în sensul de a se dispune confiscarea sumei de 17.500.000 lei, care a făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă şi pe care inculpata a restituit-o denunţătorilor.
Aşa fiind, este evident că, sub acest aspect, s-a făcut o greşită aplicare a legii, astfel că hotărârile pronunţate sunt supuse cazului de casare prevăzut la art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., ce a fost invocat prin recursul procurorului.
În consecinţă, urmează a se admite recursul procurorului, a se casa hotărârile atacate cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. şi a se dispune confiscarea sumei ce a făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă.
Cum din actele dosarului rezultă că, suma de 17.500.000 lei, a fost restituită denunţătorilor G.F., G.C. şi C.N., urmează ca fiecare din aceste persoane să fie obligată să plătească statului câte 5.833.334 lei.
Prin recursul inculpatei este criticată ultima decizie, numai în ce priveşte pedeapsa aplicată. Se susţine că era indicată suspendarea condiţionată a executării acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 81 C. pen., astfel cum în mod corect a hotărât prima instanţă.
Recursul declarat de inculpată este întemeiat.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Din examinarea textului de lege invocat rezultă că aceste criterii sunt obligatorii şi trebuie avute în vedere în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei.
Pentru ca pedeapsa să-şi realizeze funcţiile şi scopul, definite de legiuitor în cuprinsul art. 52 din acelaşi cod, trebuie să corespundă sub aspectul duratei şi naturii sale (privativă sau neprivativă de libertate) gravităţii faptei comise, potenţialului de pericol social pe care, în mod real, îl prezintă persoana infractorului, dar şi aptitudinii de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii.
În speţă, la stabilirea modului de executare a pedepsei aplicate inculpatei, instanţa de apel nu a ţinut seama, în mod corespunzător, de criteriile sus-menţionate.
Astfel, instanţa de apel nu a acordat semnificaţia cuvenită datelor pozitive ce o caracterizează pe inculpată. Aşa cum rezultă din probele aflate la dosar, inculpata este în vârstă de 50 ani, nu a mai săvârşit alte fapte penale, a fost sinceră în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei, a regretat fapta şi a avut o comportare bună în societate şi familie.
Pe de altă parte, din actele medicale depuse rezultă că inculpata are în îngrijire pe soţul său, în vârstă de 57 ani care datorită stării precare a sănătăţii are nevoie de îngrijire permanentă, situaţie în care executarea pedepsei în regim de detenţie ar avea consecinţe grave asupra familiei inculpatei.
În raport de toate aceste elemente, instanţa de apel trebuia să aprecieze că inculpata are aptitudinea subiectivă de a se îndrepta şi fără executarea pedepsei.
Ca atare, pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării aplicată inculpatei de instanţa de fond, a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi trebuia menţinută în apel.
Faţă de cele mai sus arătate, recursul inculpatei fiind întemeiat, se admite şi se casează Decizia recurată şi în partea privitoare la individualizarea pedepsei, menţinându-se dispoziţia din sentinţa instanţei de fond de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpata D.Şt. împotriva deciziei penale nr. 100 A din 23 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia penală cu privire la individualizarea pedepsei.
Casează aceeaşi decizie penală, precum şi sentinţa penală nr. 1053 din 12 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen.
Înlătură dispoziţiile art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Menţine aplicarea dispoziţiilor art. 81, 82 şi 83 C. pen., dispusă de instanţa de fond.
În baza art. 257 alin. (2), cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen., confiscă suma de 17.500.000 lei şi obligă pe G.F., G.C. şi C.N. să plătească statului câte 5.833.334 lei, fiecare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4751/2003. Penal. Art.290 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4753/2003. Penal → |
|---|
