ICCJ. Decizia nr. 5083/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5083/2003
Dosar nr.3402/2003
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, sentinţa penală nr. 152 din 18 februarie 2003, a dispus condamnarea inculpatului N.A.M., la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti şi a contopit restul rămas neexecutat de 168 zile, cu pedeapsa aplicată în cauză.
Inculpatul va executa 5 ani închisoare.
În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 8 decembrie 2002, în jurul orelor 20,00, inculpatul N.A.M. a deposedat-o, prin violenţă, pe partea vătămată C.S.M. de geanta pe care o purta pe umăr, în timp ce se afla la intersecţia străzii Mihai Eminescu cu Bulevardul Dacia. Din geantă, inculpatul a luat un telefon mobil, iar celelalte bunuri, două cărţi şi un film foto, le-a abandonat împreună cu geanta, în spatele unui magazin.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 290/ A din 20 mai 2003, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Împotriva celor două hotărâri, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.A.M.
Parchetul a susţinut că hotărârile instanţelor sunt nelegale şi netemeinice pentru următoarele motive:
1. Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 61 C. pen., în sensul revocării într-un cuantum mai mare a restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, aplicată prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, motiv prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.;
2. Greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, motiv prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a reţinut:
1.Potrivit art. 61 C. pen., dacă în timpul liberării condiţionate, cel liber a comis o nouă infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea.
În cazul revocării liberării condiţionate, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară, se contopesc, putându-se aplica un spor de până la 5 ani.
În speţă, din fişa de cazier judiciar a inculpatului, rezultă că infracţiunea din prezenta cauză, a fost săvârşită în timpul liberării condiţionate (8 decembrie 2002), mai înainte de împlinirea duratei pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1765/2000 a Tribunalului Bucureşti.
Inculpatul a fost arestat la 30 ianuarie 2001 şi liberat condiţionat la 14 august 2002, conform adresei nr. 1551/2002 a Judecătoriei Tulcea, pedeapsa de 2 ani închisoare, împlinindu-se la 29 ianuarie 2003.
Faţă de aceste date, rezultă că inculpatul a executat din pedeapsa anterioară, până la data liberării condiţionate un an, 6 luni şi 16 zile, rămânând un rest neexecutat de 5 luni şi 14 zile, ceea ce înseamnă 164 zile.
În mod greşit, instanţa a calculat restul rămas neexecutat în zile, deşi acesta trebuia calculat în ani, luni şi zile, ceea ce înseamnă 164 de zile şi nu 168 de zile, cum în mod greşit a fost revocat.
2. Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, nu este totuşi un proces arbitrar subiectiv, ci din contră, trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei, înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât, respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuia să corespundă sub aspectul restului şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât şi a atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Astfel, circumstanţele reale în care s-a comis infracţiunea, ca şi cele personale îi sunt nefavorabile şi denotă o adevărată predispoziţie, pentru fapte de genul celei comise.
Persistenţa în comiterea infracţiunii de furt calificat, coroborată cu faptul că în prezenta cauză a comis o faptă mai gravă, cu violenţă, chiar în timpul liberării condiţionate, denotă o periculozitate sporită a inculpatului.
Acest complex de cauze de agravare, nu a primit o semnificaţie corespunzătoare şi nu s-a produs efectul în mecanismul de individualizare.
În acest context, faţă de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa stabilită de instanţă, de 5 ani închisoare, care reprezintă minimul prevăzut de legea penală, apare nejustificat de blândă, cu atât mai mult cu cât inculpatul a dovedit că reeducarea sa nu se poate realiza prin stabilirea unor pedepse blânde.
În baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi, rejudecarea, pentru aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 61 C. pen. şi majorarea pedepsei aplicate, cu respectarea criteriilor invocate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În recursul său, inculpatul a invocat art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului său, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi reducerea pedepselor.
Examinând cele două recursuri, declarate în cauză, se constată că este fondat numai recursul parchetului, recursul inculpatului fiind inadmisibil şi urmând a fi respins.
Astfel, se constată că, revocând, în mod întemeiat, liberarea condiţionată a inculpatului din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, instanţele au calculat greşit restul de pedeapsă rămas neexecutat, considerând că acesta este de 168 de zile, în loc de 165 zile de închisoare, cât este în realitate.
Pe de altă parte, întemeiat este şi motivul privind individualizarea greşită a pedepsei, invocat de parchet, pedeapsa de numai 5 ani închisoare, aplicată inculpatului fiind foarte mică, chiar dacă inculpatul este foarte tânăr şi valoarea bunurilor sustrase prin violenţă este redusă.
Curtea apreciază că în raport de modul în care se realizează individualizarea pedepsei şi de toate datele speţei, se impune o uşoară creştere a pedepsei aplicate, de la 5 ani închisoare, la 6 ani închisoare.
În raport de cele arătate, Curtea va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul N.A.M., va casa Decizia atacată, precum şi sentinţa, cu privire la cuantumul restului neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare şi la individualizarea pedepsei şi, modificând durata pedepsei, la 6 ani închisoare şi constatând că restul neexecutat este de 165 de zile, pe care le contopeşte în pedeapsă, va dispune ca inculpatul N.A.M. să execute 6 ani închisoare.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor pronunţate.
Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive, la zi.
Se va respinge recursul inculpatului ca inadmisibil, dat fiind faptul că inculpatul n-a declarat apel, iar în apelul parchetului, sentinţa n-a suferit modificări, acesta fiind respins.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului pentru apărător din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 290/ A din 20 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul N.A.M.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 152 din 18 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai cu privire cuantumul restului neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti şi la individualizarea pedepsei.
Constată că restul de pedeapsă neexecutat de inculpat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti este de 165 zile închisoare.
Modifică pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., în sensul că o majorează de la 5 ani închisoare la 6 ani închisoare.
În baza art. 61 C. pen., menţine revocarea liberării condiţionată a restului neexecutat de 165 zile închisoare din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 939 din 4 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 12 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, pe care îl contopeşte cu pedeapsa de pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată în cauză, în final inculpatul N.A.M. urmând să execute 6 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor pronunţate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 9 decembrie 2002 la 7 noiembrie 2003.
Respinge recursul declarat de inculpatul N.A.M. împotriva deciziei penale nr. 290/ A din 20 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca inadmisibil.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5039/2003. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5085/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
