ICCJ. Decizia nr. 1049/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1049/2004
Dosar nr. 4453/2002
Şedinţa publică din 24 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 34 din 28 februarie 2002 Tribunalul Braşov a dispus condamnarea inculpatului G.M. la: 3 ani şi 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi la câte 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 257 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu un spor de un an închisoare, în total 4 ani şi 6 luni închisoare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în fapt că în anul 2000, inculpatul a pretins şi primit diferite sume de bani de la părţile vătămate B.V., B.R., B.E., V.E. şi F.G., cărora le-a promis că le va facilita obţinerea unor vize pentru spaţiul Schengen, asigurându-i, în acest sens, că are influenţă asupra unui funcţionar de la Ambasada Franţei la Bucureşti.
De asemenea, instanţa a reţinut că, în perioada 1998 – 2000, inculpatul a obţinut diferite sume de bani de la mai multe persoane, pe care le-a indus în eroare asigurându-le că poate efectua în favoarea acestora diferite servicii. Astfel, părţii vătămate B.E. i-a promis că va obţine scutirea fiului acesteia de serviciul militar, părţilor vătămate F.M. şi D.I. le-a promis că va obţine anularea de către organele poliţiei a suspendării permisului lor de conducere auto; părţii vătămate D.I.I. i-a promis obţinerea de R.A.R. a documentului de verificare tehnică a unui autoturism: de la maica stareţă a Mânăstirii M. din judeţul Covasna a obţinut sume importante de bani, după ce a convins-o că este un prosper om de afaceri, care poate sponsoriza activităţile mânăstirii; de la M.D. şi M.N. a luat bani ca să-i transfere de la Universitatea D. la Universitatea G.B.
Prin Decizia penală nr. 177 din 10 septembrie 2002 Curtea de Apel Braşov, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul G.M. a declarat recurs, formulând şi dezvoltând următoarele motive de casare:
- toate hotărârile pronunţate în cauză ca şi actul de sesizare a instanţei de judecată sunt nule, deoarece atât urmărirea penală cât şi judecata s-au efectuat în absenţa lui, fără să fi fost citat la domiciliul său din comuna Listeava, judeţul Dolj;
- faptele reţinute în sarcina sa nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune şi de trafic de influenţă, în realitate persoanele vătămate l-au împrumutat cu diferite sume de bani, fără ca el să le fi făcut, în scopul obţinerii banilor, promisiuni mincinoase;
- s-a reţinut greşit în sarcina sa infracţiunea de trafic de influenţă, dat fiind că nu le-a indicat părţilor vătămate numele funcţionarului, pe care l-ar putea determina să le acorde vize pentru spaţiul Schengen;
- pedeapsa aplicată este prea grea, în raport cu pericolul real al faptelor comise.
În raport cu aceste motive de casare, inculpatul a solicitat restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii urmăririi penale sau, în subsidiar, achitarea sa, schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de trafic de influenţă, în infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., sau reducerea pedepsei.
Recursul nu este fondat.
În ce priveşte susţinerea inculpatului că a fost lipsit de posibilitatea de a se apăra în tot cursul procesului prin faptul că nu a fost citat la domiciliul său din Comuna Ostroveni, judeţul Dolj, se constată că această susţinere este neîntemeiată, deoarece în cursul urmăririi penale inculpatul a fost căutat şi citat atât în localitatea menţionată, nefiind găsit, cât şi în comuna Săcele, judeţul Braşov, unde a locuit cu concubina lui, N.F., iar în cursul judecăţii inculpatul a fost prezent la termenul din 8 noiembrie 2001, după care nu s-a mai prezentat personal ci numai prin apărătorul ales.
În consecinţă, nu există temeiuri să se dispună restituirea dosarului la procuror, aşa cum s-a solicitat în susţinerea recursului.
Este de asemenea neîntemeiată susţinerea inculpatului privind caracterul neinfracţional al faptelor reţinute în sarcina sa, situaţia de fapt stabilită de instanţele de judecată şi vinovăţia inculpatului fiind dovedite în mod concludent, prin declaraţiile date de părţile vătămate şi de martorii ascultaţi în cauză.
În condiţiile în care inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală, iar în faza de judecată, atât la prima instanţă cât şi la judecarea apelului, nu s-a prezentat pentru a înfăţişa elemente de natură să infirme probele administrate şi nici nu a propus administrarea altor probe, pentru a-şi dovedi nevinovăţia, se constată că nu există nici un temei, care să justifice luarea în considerare a susţinerii inculpatului, în sensul că nu a acţionat cu intenţia de a înşela persoanele vătămate ci s-a înţeles cu acestea să-l împrumute cu sumele de bani arătate în declaraţiile lor.
Din analiza de conţinut a declaraţiilor persoanelor vătămate menţionate mai sus rezultă cu evidenţă intenţia de înşelăciune cu care a acţionat inculpatul, prin prezentarea faţă de acestea ca adevărate a unor împrejurări ireale, cum ar fi posibilitatea lui de a sponsoriza activităţile unei mânăstiri, de a realiza transferul unor studenţi de la o universitate la alta, de a obţine scutirea unui tânăr de stagiul militar obligatoriu şi celelalte. Aceste fapte, prin care inculpatul a păgubit persoanele vătămate cu sumele de bani, pe care le-a pretins şi le-a primit de la acestea, au fost încadrate corect în prevederile C. pen., care incriminează infracţiunea de înşelăciune, menţionate în Decizia atacată.
Nu se poate primi nici cererea inculpatului G.M. de schimbare a încadrării juridice a unor infracţiuni, din art. 257 C. pen., în art. 215 alin. (1) C. pen., dat fiind că inculpatul a prezentat părţilor vătămate elemente suficient de identificare a funcţionarului, pe care a pretins că-l poate determina să le acorde vize de intrare în spaţiul Schengen, un funcţionar de la Consulatul Francez la Bucureşti, chiar fără nominalizarea acelui funcţionar, pentru a le face să creadă că afirmaţiile sale sunt adevărate, faptele inculpatului întrunind trăsăturile constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, pentru care, în mod corect s-a dispus condamnarea acestuia.
În sfârşit, Înalta Curte nu poate admite nici cererea inculpatului de redozare a pedepsei, constatând că aceasta a fost individualizată corespunzător, în conformitate cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa ţinând seama atât de împrejurările comiterii infracţiunilor, de pericolul real al acestora cât şi de persoana făptuitorului.
În consecinţă, recursul urmează să fie respins, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.M., împotriva deciziei penale nr. 177/ Ap din 10 septembrie 2002 a Curţii de Apel Braşov.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1048/2004. Penal. Art.254 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 105/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs → |
|---|
