ICCJ. Decizia nr. 1419/2004. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1419/2004
Dosar nr. 3475/2003
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 43 din 19 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul B.W.F.J., în baza art. 278 C. proc. pen. şi art. 21 din Constituţia României, împotriva rezoluţiei nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin rezoluţia nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor: E.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); E.R., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 240, art. 25, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.; C.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 291, art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi P.B., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26, raportat la art. 240, art. art. 25, raportat la art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 25, raportat la art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., apreciindu-se că toate aceste fapte nu există.
Prin aceeaşi rezoluţie s-a dispus şi neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii: C.E., cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215, art. 26, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., socotindu-se că aceste fapte nu există; I.A. şi F.A., cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 şi art. 26, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), deoarece ancheta nu a confirmat existenţa faptelor.
În motivarea acestei rezoluţii, s-au reţinut următoarele:
Numitul B.W.F.J. a înregistrat la 17 ianuarie 2002 o plângere prin care a reclamat că la data de 2 mai 1997 nu şi-a dat consimţământul pentru autentificarea procurii nr. 2004/1997 de către notarul public E.G., prin care îl împuternicea pe C.N. să-i vândă construcţia din comuna Otopeni, str. Fermei, imobil achiziţionat în aceeaşi zi de la SC U.O.T.C., reprezentată de C.N.
S-a mai arătat că la efectuarea plăţii impozitului pe anul 2001, s-a constatat că proprietari ai imobilului erau C.M. şi C.S., care dobândiseră imobilul de la F.A. care, la rândul său, cumpărase de la cetăţeanul german prin mandatar C.N.
La data de 14 februarie 2002 s-a înregistrat o altă plângere în care se arată că cetăţeanul german nu şi-a dat consimţământul pentru autentificarea de către notarul public a contractului de vânzare-cumpăare, conform căruia a cumpărat de la SC U.O. construcţia din comuna Otopeni, str. Fermei G şi a procurii nr. 2005 din aceeaşi zi, prin care îl mandata pe C.N. să vândă acest imobil, acte care nu reprezintă voinţa sa.
Aceste cauze au fost reunite, rezultând următoarea situaţie de fapt:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2003 din 2 mai 1997, autentificat de către notarul public E.G., SC U.O.T.C., reprezentată de C.N., a vândut cumpărătorului B.W.F.J. construcţia situată pe un teren de 2700 mp în comuna Otopeni, zona Fermei L, compusă din parter, subsol şi garaj, pentru preţul de 200.000.000 lei.
Proprietarii terenului C.N. şi C.E. au fost de acord să se creeze un drept de superficie în favoarea cumpărătorului pe durata existenţei construcţiei.
Cumpărătorul B.W.F.J. a arătat că la data de 2 mai 1997 s-a deplasat la Bucureşti, împreună cu prietenii săi M.V. şi S.L., a mers la construcţia pe care urma să o cumpere, unde se mai aflau P.B., pe care îl cunoscuse în Berlin şi un bărbat cu numele E., pe care l-a considerat notar public. În faţa acestui bărbat a semnat contractul de vânzare-cumpărare care i-a şi arătat locul unde să semneze, fără a i se face o traducere şi, în aceeaşi zi s-a întors în Germania, fără a primi vreun act.
În anul 2001, cu ocazia achitării impozitului pe clădire la Administraţia financiară a sectorului 1 Bucureşti, numitul M.V. a aflat că B.W.F.J. nu mai figura ca proprietar, ci numitul C.M. şi în urma informării la organele abilitate, a aflat că, prin contractul nr. 287 din 23 februarie 1999, autentificat de notarul public M.R., vânzătorul B.W.F.J., prin mandatar C.N., conform procurii nr. 2004 din 2 mai 1997, autentificată de notar E.G., a vândut cumpărătorului F.A. construcţia, iar proprietarii terenului, soţii C., fiind de acord cu constituirea dreptului de superficie.
La data de 25 februarie 1999, soţii C. au vândut soţilor C.M. şi C.S., terenul de 2700 mp, iar numitul F.A. a vândut aceleiaşi familii, construcţia situată pe acest teren, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 354, autentificat de notarul public S.C.
Numitul B.W.F.J. a arătat că nu a dorit să vândă imobilul şi că, este posibil ca atunci când a semnat contractul prin care a dobândit construcţia, să-i fi fost strecurate spre semnare şi alte acte, lucru de care nu a ştiut. Mai susţine că, în aceleaşi împrejurări, fără să fi ştiut, a semnat la data de 2 mai 1997 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 2002, prin care a dobândit construcţia din comuna Otopeni, str. Fermei G şi procura de vânzare a acestui imobil.
Toate aceste acte nu reprezintă voinţa sa.
Învinuitul P.B. a precizat că nu l-a rugat pe M.V. să-i găsească cumpărător pentru construcţia din comuna Otopeni, str. Fermei L, deoarece la acea dată nu mai era proprietarul acesteia şi că, în perioada în care a construit cele două case, numitul M.V. i-a spus că ar dori să cumpere imobilele prin intermediul unei persoane interpuse, cetăţean german, pentru a evita fiscul german, însă nu a mai fost contactat de acesta.
În cauză, au fost audiate toate persoanele implicate, ale căror declaraţii au fost ataşate la dosar.
În cauză nu s-a procedat la efectuarea unei confruntări a martorilor M.V. şi S.L. cu învinuitul E.R. în vederea recunoaşterii acestuia din urmă, întrucât M.V. a declarat că îl mai văzuse anterior, fapt care explică realizarea descrierii fizice amănunţite a acestuia.
Identificarea numitului E.R. a fost efectuată şi de B.W.F.J., prin cea de-a doua plângere depusă. De altfel, în ambele plângeri se arată că autentificarea actelor urma să se facă la notarul E.G., însă nu a ştiut că notarul ar fi trebuit să fie o femeie.
Învinuita E.G. a declarat că, pentru autentificarea celor patru acte (două contracte şi două procuri), toate în data de 2 mai 1997, părţile s-au prezentat la biroul notarial, şi-au exprimat consimţământul şi au semnat actele în faţa sa, la fel declarând şi învinuiţii C.N. şi C.E.
Numitul F.A. nu a putut fi audiat, fiind plecat în S.U.A., posibil din anul 1999 – 2000.
A concluzionat parchetul că, în sarcina notarului public E.G. nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la data de 2 mai 1997 a atestat în mod fals în încheierile de autentificare ale contractelor de vânzare-cumpărare şi a procurilor că numitul B.W.F.J., în calitate de cumpărător şi, respectiv, mandant s-a prezentat în faţa sa la sediul notariatului şi, şi-a exprimat consimţământul pentru autentificarea actelor.
Numitul B.W.F.J. nu a negat faptul că semnăturile îi aparţin, ci doar faptul că trei dintre acte au fost semnate fără a cunoaşte conţinutul lor.
Declaraţiile învinuiţilor C.N. şi C.E. se coroborează cu declaraţia martorei R.Z., angajata biroului notarial.
Învinuita E.G. nu a atestat acte false şi în consecinţă, nu se confirmă nici săvârşirea de către învinuiţii E.R. şi P.B. a infracţiunii de fals intelectual şi, respectiv, complicitate la uzurpare de calităţi oficiale şi instigare la fals intelectual.
Concluzionând că cele două procuri reprezintă voinţa cetăţeanului german, infracţiunea de uz de fals, pentru care a fost cercetat C.N. nu subzistă.
De asemenea, cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii, s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii subiective, lipsind intenţia.
În legătură cu această faptă, se reţine că, la 23 septembrie 1999, C.N. s-a prezentat la biroul notarului public M.R., în calitate de mandatar, încheind contractul de vânzare cu numitul F.A., ocazie cu care nu a declarat că mandantul său este necăsătorit, atât în procură cât şi în titlul de proprietate, nefiind nici o menţiune cu privire la starea civilă.
A mai declarat învinuitul C.N. faptul că, bănuieşte că numitul F.A. a cumpărat construcţia pentru a-şi deconta de la cetăţeanul german cheltuielile efectuate cu îmbunătăţirea acesteia, iar preţul a fost achitat de F.A. direct proprietarului.
Prin urmare, nu s-a confirmat nici existenţa infracţiunii de înşelăciune, săvârşită de învinuiţii C.N., F.A., E.R. şi P.B., neexistând nici o înţelegere între aceştia de a induce în eroare pe notarul public M.R. cu privire la valabilitatea procurii nr. 2004/1997.
Ulterior, la data de 25 februarie 1999, F.A. a vândut cumpărătorilor C.M. şi C.S., construcţia respectivă, iar soţii C.N. şi E. au vândut aceloraşi persoane terenul pe care se afla construcţia.
Întrucât la încheierea acestui contract nu s-a folosit acte false, s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de uz de fals, faţă de C.M. şi C.S.
S-a mai dispus neînceperea urmăririi penale şi faţă de numiţii I.A. şi C.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 289 şi art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), din cercetări nerezultând comiterea acestor fapte.
Nemulţumit şi de această hotărâre, în termenul legal prevăzut de art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, potrivit art. 2781 pct. 10 C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, petiţionarul B.W.F.J., a declarat recursul de faţă, solicitând ca prin admiterea acestuia, să se caseze sentinţa penală nr. 43 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti şi rejudecându-se, să-i fie admisă plângerea, să se desfiinţeze rezoluţia nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ca nelegală şi să se continue cercetarea penală împotriva celor nouă persoane, faţă de care a depus petiţia.
Aceste persoane, pe nedrept şi eronat, fie au fost scoase de sub urmărirea penală, fie s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deşi au comis împotriva sa, infracţiunile penale arătate în plângerile sale, pentru fiecare făptuitor în parte, fapte deosebit de grave şi care i-au lezat interesele sale de proprietar, trezindu-se lipsit de proprietatea construcţiilor.
Recursul este fondat în limita celor ce se vor arăta.
Astfel, de la data introducerii plângerii de faţă, a judecării acesteia în fond şi până la data soluţionării recursului de faţă, legea procesual penală a fost modificată, respectiv, prin introducerea art. 2781 C. proc. pen., potrivit art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.
Cum art. 2781 C. proc. pen., ca de altfel toate prevederile Codului de procedură penală sunt de imediată şi strictă aplicabilitate, în cauză se constată că părţile adverse recurentului sau părţile intimate, indicate cu nume, prenume şi adrese (prin nota depusă la dosar) trebuie, în mod obligatoriu citate, potrivit alin. (4) al acestui text.
Toate aceste persoane se mai constată însă, că, nu pot fi private de un grad de jurisdicţie şi citate direct în recurs, fiind totodată, şi lipsite de apărarea la care au dreptul, faţă de acuzele grave ce li se aduc de către petiţionar, prin plângerile sale.
Pentru toate aceste considerente şi potrivit art. 2781 alin. (4) C. proc. pen., se va admite recursul petiţionarului, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea la aceeaşi instanţă şi cu respectarea celor examinate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de petiţionarul B.W.F.J. împotriva sentinţei penale nr. 43 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2004 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 1416/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1423/2004. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs → |
|---|
