ICCJ. Decizia nr. 159/2004. Penal. Art.215 alin.3 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.159/2004
Dosar nr. 3306/2003
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 380 din 19 martie 2001, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaţilor.
G.A. şi G.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., s-au respins ca neîntemeiate acţiunile civile formulate de părţile civile N.T., M.C. şi D.M.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător aplicat prin ordonanţa din 16 martie 1999 a secţiei 11 poliţie asupra apartamentului situat în Bucureşti, proprietatea C.G., prin ordonanţa din 3 noiembrie 1998 a secţiei 11 poliţie, asupra apartamentului situat în Bucureşti, proprietatea lui N.G., prin ordonanţa din 10 martie 1999 a secţiei 11 poliţie asupra apartamentului situat în Bucureşti, Bd. Decebal, proprietatea C.G., prin ordonanţa din 3 noiembrie 1998 a secţiei 11 poliţie asupra apartamentului situat în Bucureşti, Bd. Decebal, proprietatea A.B. şi prin ordonanţa din 16 martie 1999 a secţiei 11 poliţiei asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. Aurel Botta, proprietatea lui N.G.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că, în perioada 1 februarie 1993, 1 iunie 1996, inculpaţii au primit de la N.T. 30.862 dolari S.U.A., de la M.C. 13.024 dolari S.U.A. şi 1726 mărci germane, iar de la D.M. 3300 dolari S.U.A., sume de bani care au fost trimise cu ştirea părţilor vătămate la Cluj, A.B. şi de la care acestea au primit până în iulie 1996 dobânzile aferente.
Instanţa de fond a reţinut că inculpaţii nu au indus în eroare depunătorii cu prilejul încheierii formularelor, care consemnau sumele de bani depuse şi nici nu i-au menţinut în eroare, aducându-le la cunoştinţă problemele financiare apărute în circuitul financiar şi împrejurarea că B.A. fugise din ţară.
Întrucât în sarcina inculpaţilor nu s-a reţinut săvârşirea unei fapte ilicite, neexistând vinovăţia acestora în nici o formă prevăzută de lege, s-a considerat că nu există raport de cauzalitate între activităţile desfăşurate de aceştia şi prejudiciul creat părţilor vătămate.
În consecinţă, acţiunile civile formulate de părţile civile N.T., M.C. şi D.M. au fost respinse ca neîntemeiate şi, întrucât imobilele indisponibilizate nu aparţineau inculpaţilor, măsura asiguratorie a fost ridicată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 642/ A din 10 aprilie 2002, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti şi de părţile civile M.C. şi N.T., a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 380 din 19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi, rejudecând pe fond, a dispus ca în baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., cu referire la art. 998 şi art. 999 C. civ., inculpaţii G.A. şi G.G. să plătească în solidar părţii civile M.C. contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. la data executării a sumei de 13.024 dolari S.U.A. şi 1726 mărci germane; părţii civile N.T. contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. la data executării, a sumei de 19.800 dolari S.U.A.; părţii civile D.M. contravaloarea în lei, la cursul B.N.R. la data executării, a sumei de 3300 dolari S.U.A.
S-a menţinut sechestrul asigurător aplicat de organele de cercetare penală, precum şi celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
Cheltuieli judiciare au rămas în sarcina statului.
Instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale, inculpaţilor imputându-li-se o neglijenţă cauzatoare de prejudiciu în conformitate cu prevederile art. 999 C. civ.
Ei au primit de la părţile vătămate diferite sume de bani, pentru o parte din ele semnând B.A., iar pentru altă parte, inculpaţii înşişi. În aceste condiţii, ei nu au manifestat prudenţă sau diligenţă pentru sumele de bani primite în mod cert, deşi ar fi trebuit să o facă şi, chiar dacă în urma acestor activităţi nu au obţinut un folos injust pentru ei sau pentru altul, nu s-au comportat ca buni gospodari ai sumelor încredinţate de părţile civile, producându-le acestora un prejudiciu, ce se impune a fi reparat.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, tribunalul a reţinut că acesta este cel dovedit cu înscrisuri, neputându-se considera drept beneficiu nerealizat neprimirea dobânzii promise de B.A.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs părţile civile N.T., M.C., D.M. şi inculpaţii G.A. şi G.G., primii solicitând obligarea inculpaţilor la dobânzile aferente prejudiciului şi daunele morale, iar ceilalţi la înlăturarea obligării lor la plata despăgubirilor civile şi menţinerea soluţiei instanţei de fond.
Prin Decizia penală nr. 1829 din 24 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis recursurile declarate de inculpaţii G.A. şi G.G., a casat hotărârile pronunţate şi, pe fond, a dispus achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
În conformitate cu prevederile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., latura civilă a cauzei a fost lăsată nesoluţionată.
Recursurile părţilor civile au fost respinse ca nefondate, acestea fiind obligate la câte 50.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa de recurs a apreciat că fapta nu este prevăzută de legea penală, deoarece inculpaţii nu au indus în eroare părţile vătămate, între ei intervenind o înţelegere cu privire la folosirea sumelor de bani.
În baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 6 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, împotriva deciziei penale nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii judecătoreşti pronunţată cu încălcarea legii şi menţinerea hotărârii instanţei de apel.
S-a susţinut că între faptele inculpaţilor şi prejudiciile relevate există un raport de cauzalitate întrucât inculpaţii au exercitat acţiuni ilicite, pentru obţinerea fondurilor băneşti, încercând să convingă sau confirmând părţilor vătămate că banii reprezintă o investiţie sigură şi aducătoare de profit, deşi nu aveau nici o garanţie în acest sens, iar sumele respective au primit o altă destinaţie, nefiind evidenţiate în contabilitatea societăţilor comerciale.
Chiar în varianta reţinerii împrejurării că banii nu au fost folosiţi de inculpaţi, raportul faptă-prejudiciu există şi este imediat, întrucât aceştia au permis altor persoane să producă direct paguba, ei acţionând din culpă, sub forma neglijenţei, neprevăzând rezultatul faptelor, deşi trebuie şi puteau să-l prevadă.
În consecinţă, s-a solicitat ca temeiul achitării inculpaţilor să constea în dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu consecinţa soluţionării acţiunii civile, în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta nu este fondat.
Latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., se realizează prin acţiunea făptuitorului de inducere în eroare, de amăgire a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare denaturată, falsă asupra unei anumite situaţii, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune care îi cauzează o pagubă.
Din cuprinsul art. 215 alin. (3) C. pen., rezultă că acţiunea care întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, în această variantă specială (înşelăciune în convenţie), constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract.
Menţinerea în eroare a victimei presupune că aceasta nu cunoaşte anumite fapte, situaţii, stări care există în realitate sau le cunoaşte într-o formă denaturată necorespunzătoare realităţii. Prin activitatea sa făptuitorul contribuie ca victima să rămână în această stare de necunoaştere sau cu o cunoaştere deformată a realităţii şi îi întăreşte chiar această părere greşită pe care o are.
Din analiza materialului probator administrat în cauză rezultă că părţile au convenit asupra unui mod de folosire a unor sume de bani, încheind o convenţie ale cărei condiţii au fost cunoscute de toţi şi ale cărei consecinţe au fost asumate, în condiţiile în care, investirea banilor se făcea într-o afacere privată a unei persoane fizice, care oferea o dobândă mai avantajoasă decât cea practicată de piaţa bancară.
Inculpaţii nu au determinat părţile vătămate să investească şi nici să menţină depunerile băneşti, acţiunile acestora din urmă fiind determinate strict de urmărirea propriului interes material.
La momentul apariţiei problemelor financiare, inculpaţii au informat investitorii, iar A.B. a transmis asigurări de restituire a sumelor de bani.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nici una din părţile vătămate nu a încheiat şi executat contractul în condiţii de inducere sau menţinere în eroare, faptele cercetare nefiind prevăzute de legea penală. Părţile civile au posibilitatea soluţionării pretenţiilor lor, pe calea unei acţiuni civile separate.
Aşa fiind, Decizia penală nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, se constată a fi legală şi temeinică, temeiul juridic al achitării inculpaţilor G.A. şi G.G. fiind corect stabilit potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. b) C. proc. pen., cu consecinţa rezolvării separate a laturii civile, conform art. 346 alin. (4) C. proc. pen.
Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să respingă ca nefondat recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei penale nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimaţii inculpaţi G.A. şi G.G.
Văzând dispoziţiile art. 4141 C. proc. pen., art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei penale nr. 1829 din 24 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimaţii inculpaţi G.A. şi G.G.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1587/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1591/2004. Penal. Art.20, 175 c.pen. Recurs → |
|---|
