ICCJ. Decizia nr. 1582/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1582/2004
Dosar nr. 300/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 651 din 1 iulie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza dispoziţiilor art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe inculpaţii L.A. şi S.R.M. la câte 5 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi şase luni închisoare, aplicată inculpatului L.A., prin sentinţa penală nr. 137 din 27 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin neapelare, şi s-a dispus executarea ei pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute, în final, 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a prelungit starea de arest a acestui inculpat cu 30 de zile, de la 19 iulie 2003 la 17 august 2003.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus perioada arestării preventive de la 8 august 2000, la 28 februarie 2001 şi de la 8 februarie 2002, la 1 iulie 2003.
Pentru inculpatul S.R.M. s-a constatat că fapta din 24 ianuarie 2002 este concurentă cu faptele din 15 mai 2002 şi 17 mai 2002, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1172 din 7 octombrie 2002, a Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
S-au descontopit şi repus în individualitatea lor pedepsele de un an şi şase luni închisoare, aplicată în baza art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. e), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. c) C. pen., prin sentinţa penală nr. 1172 din 7 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3 şi de un an închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 658/2001 a Tribunalului Bucureşti.
În baza art. 36, art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, aplicată în cauză cu pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1172/2002 a Judecătoriei sector 3, inculpatul având de executat pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi şase luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 658/2001 a Tribunalului Bucureşti, şi a dispus executarea ei pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute, în final, 6 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a prelungit starea de arest a acestui inculpat cu 30 de zile, de la 19 iulie 2003, la 17 august 2003.
S-a dedus perioada executată de la 25 iulie 2001, la 24 august 2001 şi de la 23 mai 2002 la 1 iulie 2003.
Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii la plata sumei de 1.500.000 lei către partea civilă P.A.P. şi, respectiv, la câte 1.200.000 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în fapt, următoarele:
În seara zilei de 24 ianuarie 2002, partea vătămată s-a întâlnit cu cei doi inculpaţi, iar inculpatul L.A. i-a cerut acestuia telefonul mobil, pentru a se uita la el; partea vătămată i-a spus că telefonul este de vânzare, iar inculpaţii s-au oferit să-l ajute să găsească un cumpărător, scop în care s-au deplasat împreună spre blocurile de pe Calea Vitan.
Întrucât nu au găsit cumpărător, partea vătămată s-a răzgândit şi a cerut telefonul înapoi, arătând că nu mai vrea să-l vândă.
Inculpatul L.A. a refuzat să restituie telefonul, iar pe fondul discuţiilor contradictorii create, partea vătămată a fost lovită cu pumnul în faţă de inculpatul S.R.M. şi cu genunchiul în piept de inculpatul L.A.
Continuând să-l urmărească pe inculpatul L.A. pentru a-şi recupera telefonul mobil, partea vătămată l-a ajuns din urmă pe acesta în faţa unui bloc, unde se aflau mai mulţi tineri şi, deşi i-a solicitat inculpatului să-i restituie telefonul, acesta a strigat la el să plece, refuzând să-i restituie telefonul.
S-a reţinut că din declaraţia martorului V.M. reiese că, în faţa blocului, a sosit şi inculpatul S.R.M., iar după ce partea vătămată a plecat, martorul a înţeles din discuţiile inculpaţilor că aceştia intenţionau să valorifice telefonul mobil reţinut.
Instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpaţilor din coroborarea declaraţiilor date de partea vătămată cu declaraţiile iniţiale ale inculpatului L.A., care a arătat că partea vătămată a lovit primul, intenţionând să recupereze telefonul mobil, prilej cu care inculpatul S.R.M. a lovit pe partea vătămată cu pumnul în faţă.
S-a mai reţinut că vinovăţia inculpaţilor rezultă şi din confruntarea lor, în sensul că, din procesul verbal reiese că inculpaţii au lovit partea vătămată, tocmai pentru a păstra telefonul mobil, pe care l-au valorificat împreună, iar cu suma de bani obţinută intenţionau să procure droguri.
Declaraţia martorului V.M., dată în faţa instanţei, în care acesta arată că a fost forţat să declare altceva, fiind ameninţat, nu a fost luată în considerare de către instanţă.
Cu privire la inculpatul S.R.M. s-a reţinut că, deşi acesta nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, declaraţiile acestuia sunt contrazise de declaraţiile părţii vătămate, care se coroborează cu declaraţiile inculpatului L.A. şi cu cele ale martorului V.M., date în cursul urmăririi penale.
Instanţa a respins cererea inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de abuz de încredere, apreciind că întrebuinţarea unor mijloace violente pentru a păstra bunul sustras părţii vătămate şi scopul inculpaţilor de a şi-l însuşi pe nedrept, în condiţii ilicite, sunt elemente ale infracţiunii de tâlhărie.
Referitor la apărarea inculpatului L.A. în sensul că partea vătămată îi datora o sumă de bani, aspect care nu a fost dovedit în cauză, s-a reţinut că această împrejurare nu prezintă relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei, întrucât nu poate duce la concluzia că inculpaţii nu ar fi acţionat cu intenţia specifică de tâlhărie din moment ce pretenţiile băneşti, puteau fi realizate pe căi legale, cu atât mai mult cu cât inculpatul L.A. a recunoscut că l-a îmbrâncit pe partea vătămată şi că a refuzat să restituie telefonul, momente în care şi coinculpatul S.R.M. a lovit partea vătămată, după care cei doi au fugit în direcţii diferite.
Având în vedere data săvârşirii faptei, cât şi faptul că Legea nr. 169/2002, care a modificat dispoziţiile art. 211 C. pen., a intrat în vigoare după data de 18 aprilie 2002, şi având în vedere şi dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), privind aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de fond a dispus în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice pentru ambii inculpaţi din art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), text de lege în baza căruia au fost condamnaţi cei doi inculpaţi.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii.
Inculpatul L.A., prin apelul declarat, a criticat greşita încadrare juridică a faptei, solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., având în vedere că a intrat în posesia telefonului mobil cu consimţământul părţii vătămate, fără a folosi violenţa, aşa cum declară chiar partea vătămată.
A solicitat reducerea pedepsei, în raport de noua încadrare juridică a faptei.
Inculpatul S.R.M. a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare, având în vedere declaraţiile contradictorii ale părţii vătămate.
În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei, spre minimul special prevăzut de lege.
Prin Decizia penală nr. 2657 din 18 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, constituită în complet de divergenţă în majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi, apreciind ca fiind legală şi temeinică soluţia pronunţată de instanţa de fond.
A computat prevenţia inculpatului S.R.M. de la 25 iulie 2001, la 24 august 2001 şi de la 23 mai 2002, la 8 noiembrie 2003 şi prevenţia inculpatului L.A. de la 8 august 2000 la 28 august 2001 şi de la 8 august 2002, la 8 noiembrie 2003.
A menţinut starea de arest a inculpaţilor.
A obligat pe apelantul inculpat L.A. la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar pe inculpatul S.R.M. la 900.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu s-a dispus a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea soluţiei, instanţa de apel a apreciat că ansamblul probator administrat, susţine situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond şi încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţi.
În contradictoriu cu această motivare, un judecător al completului de judecată a avut o altă opinie în sensul că inculpaţii nu au săvârşit infracţiuni de tâlhărie, întrucât aceştia nu au săvârşit o infracţiune de furt cu violenţă şi nici nu au întrebuinţat violenţa pentru a păstra bunul sustras.
A apreciat că în speţă este dovedit faptul că telefonul mobil al părţii vătămate a intrat în posesia inculpaţilor cu consimţământul acesteia, în scopul vânzării şi abia ulterior, nerealizându-se această vânzare, inculpaţii au hotărât să nu restituie telefonul, ceea ce a condus la altercaţia produsă între părţi.
Aşa încât, telefonul mobil fiind scos din sfera patrimonială a victimei cu consimţământul acesteia, cerinţa referitoare la acţiunea principală, ca element material al infracţiunii de tâlhărie, acţiunea de furt, nu s-a realizat.
Inculpaţii au întrebuinţat violenţe după ce intraseră în posesia telefonului mobil cu acordul părţilor vătămate, în cauză fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii L.A. şi S.R.M., solicitând prin apărător, admiterea recursurilor, casarea hotărârilor şi, rejudecând, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen. şi stabilirea unor pedepse în limitele perioadei executate în detenţie.
Verificând actele dosarului cauzei, Curtea constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut corect că partea vătămată s-a întâlnit cu inculpaţii şi le-a încredinţat telefonul mobil în scopul de a-l vinde ; ulterior, negăsind cumpărător, partea vătămată nu a mai vrut să-l vândă, solicitând restituirea bunului, prilej cu care între partea vătămată şi inculpaţi s-a iscat conflictul.
Declaraţiile martorului prezent la faţa locului, V.M., sunt contradictorii în sensul că, iniţial, în faza de urmărire penală, acesta declară că partea vătămată a cerut telefonul celor doi inculpaţi, iar inculpatul L.A. avea în mână un telefon şi a refuzat să predea telefonul. A mai declarat că partea vătămată a plecat, după ce a fost refuzat de inculpatul L.A. cu privire la restituirea telefonului şi că i-a auzit pe cei doi inculpaţi discutând despre vânzarea telefonului mobil.
Ulterior, în faţa instanţei de fond, acest martor a revenit asupra declaraţiei sale, susţinând că telefonul era în mâna inculpatului L.A., însă a auzit şi discuţia în care partea vătămată a fost de acord să-i lase telefonul inculpatului ca să-l vândă, în contul unei datorii băneşti, pe care partea vătămată o avea faţă de inculpatul L.A. A precizat că inculpatul L.A. a fost lovit de către partea vătămată cu o brichetă în gură şi în bărbie, iar, inculpatul S.R.M. a intervenit pentru a-i despărţi.
În raport de situaţia de fapt reţinută în cauză şi probatoriul administrat, Curtea apreciază că încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţi în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), nu este corectă, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
S-a dovedit că telefonul mobil nu a intrat în posesia inculpaţilor prin întrebuinţarea violenţelor, ci acesta a fost dat de către partea vătămată, în scopul de a fi vândut.
Aşa încât, nu se poate reţine că acesta a fost furat ceea ce înseamnă că acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie, furtul nu s-a consumat.
Pe de altă parte, violenţele care au fost exercitate de inculpaţi au avut loc în momente ulterioare momentului, în care telefonul mobil intrase în posesia lor, nefiind legătură de cauzalitate între violenţe şi modalitatea de intrare în posesia telefonului de către inculpaţi.
În consecinţă, faptele săvârşite de inculpaţi nu pot fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, ci în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., care constă în „însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui."
Faţă de aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., să fie admise recursurile declarate de inculpaţi, casându-se hotărârile pronunţate în cauză.
Se vor înlătura dispoziţiile art. 33 şi art. 34 C. pen., pentru inculpatul S.R.M.
În baza dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptelor pentru inculpaţi din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 213 C. pen.
Se va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, pentru a se conforma dispoziţiilor art. 286 alin. (2) C. proc. pen.
Se va revoca măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului L.A. prin mandatul de arestare preventivă nr. 859 din 9 august 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi măsura arestării preventive, luată împotriva inculpatului S.R.M., prin mandatul de arestare preventivă nr. 949 din 12 septembrie 2002, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpaţilor, dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii L.A. şi S.R.M., împotriva deciziei penale nr. 2657 din 18 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 651 din 1 iulie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II–a penală, numai cu privire la încadrările juridice reţinute faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi.
Înlătură aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b), pentru inculpatul S.R.M.
Conform art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor pentru recurenţii inculpaţi din infracţiunile de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi Cod, în infracţiunile prevăzute de art. 213 C. pen.
Trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, pentru a se conforma dispoziţiilor art. 286 alin. (2) C. proc. pen.
Revocă măsura arestării preventive luată împotriva inculpatului L.A., prin mandatul de arestare preventivă nr. 859 din 9 august 2002, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi măsura arestării preventive, luată împotriva inculpatului S.R.M., prin mandatul de arestare preventivă nr. 949 din 12 septembrie 2002, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpaţilor, dacă nu sunt arestaţi în alte cauze.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1581/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1584/2004. Penal. Art.174 c.pen. Recurs → |
|---|
