ICCJ. Decizia nr. 1587/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1587/2004
Dosar nr. 593/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 266 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Sibiu, au fost condamnaţi inculpaţii:
- V.V. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.;
- la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen.;
- la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani şi 6 luni închisoare, sporită la 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a prelungit starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu 5 iunie 2003.
- M.H.C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. c) şi g) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. şi art. 132 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 7 ani, inculpatul fiind obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 lit. a) şi d) C. pen.
În baza art. 864 C. pen. şi art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă T.E., dispunându-se obligarea inculpatului la plata către aceasta a sumei de 3.000.000 lei, reprezentând daune morale.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a telefonului mobil aparţinând părţii civile T.E. sau a contravalorii acestuia în sumă de 1.500.000 lei.
S-a luat act că partea vătămată M.P. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 2.000.000 lei fiecare, onorariile apărătorilor din oficiu fiind de 1.200.000 lei pentru inculpatul V.V. şi respectiv 800.000 lei pentru inculpatul M.H.C.
În baza art. 192 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., M.H.C. şi T.E. au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 100.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
În noaptea de 13 iulie 2003, inculpatul V.V. a smuls de la gâtul părţii vătămate T.E. un lănţişor cu pandantiv din argint. La încercarea părţii vătămate de a reintra în posesia bunului, inculpatul a lovit-o cu pumnul peste faţă şi în zona pieptului. În conflictul iscat a intervenit inculpatul M.H.C. care a trântit-o pe partea vătămată la pământ. Partea vătămată a reuşit să fugă, iar în urma ei, inculpatul M.H.C. a găsit un telefon mobil pe care şi l-a însuşit, realizând că bunul sustras aparţine lui T.E.
În urma agresiunii, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat 8 – 9 zile de îngrijiri medicale.
Conform înţelegerii dintre cei doi inculpaţi, telefonul mobil a fost luat de V.V. pentru a-l valorifica, banii primiţi urmând a fi împărţiţi în mod egal.
În momentul prinderii sale de către organele de poliţie, inculpatul V.V. a aruncat telefonul mobil şi lănţişorul, dar a fost observat, iar bunurile au fost recuperate.
În seara de 4 iunie 2003, prin ameninţare şi violenţă, inculpatul V.V. a sustras de la partea vătămată minorul M.P.G. un pachet de ţigări şi un portmoneu cu suma de 70.000 lei.
Situaţia de fapt şi vinovăţia acestora au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, raport de constatare medico – legală, proces – verbal de cercetare la faţa locului, proces – verbal de depistare, dovezi de restituire a bunurilor, proces – verbal de percheziţie domiciliară, proces – verbal de prezentare spre recunoaştere, proces – verbal de percheziţie corporală, declaraţiile martorilor: S.M., T.V., P.I.R., R.O., M.A.O., G.B., declaraţiile inculpaţilor.
Aceştia au recunoscut iniţial faptele săvârşite, după care, în faza de cercetare judecătorească şi-au nuanţat poziţiile, în sensul că V.V. nu a sustras bunurile prin violenţă sau ameninţare, acestea fiind fie găsite, fie înmânate de bună-voie şi nu a cunoscut provenienţa telefonului mobil, apărare pe care a susţinut-o şi M.H.C. care afirmă că nu şi-au spus nimic despre provenienţa obiectelor, dar şi-au dat seama fiecare dintre ei că aparţin lui T.E.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia penală nr. 1/ A din 6 ianuarie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi, prelungind starea de arest a inculpatului V.V. şi deducând prevenţia la zi.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare în sumă de câte 800.000 lei către stat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii V.V. şi M.H.C., solicitând admiterea acestora, casarea hotărârilor pronunţate şi achitarea lor pentru infracţiunile de tăinuire, prevăzute de art. 221 C. pen. şi respectiv furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. c) şi g) C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Recurentul inculpat V.V. a mai solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat şi reducerea cuantumului pedepselor ce i-au fost aplicate.
Temeiul juridic al recursurilor îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 18, 17 şi 14 C. proc. pen.
Examinând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu sunt fondate.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că instanţele de judecată au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, dând faptelor comise de aceştia încadrarea juridică legală şi temeinică.
Inculpatul V.V. a acţionat cu violenţă asupra părţii vătămate T.E., smulgându-i lanţul de argint de la gât şi aplicându-i lovituri cu pumnul în faţă atunci când aceasta s-a opus, încercând să-şi recupereze bunul.
Fapta de sustragere prin violenţă este dovedită prin declaraţiile părţii vătămate, ale inculpatului M.H.C. şi constatările raportului medico – legală nr. 438/II/9 din 16 iulie 2003 al Serviciului de medicină legală al judeţului Sibiu.
Inculpatul însuşi a recunoscut modul de comitere a faptei în faza de urmărire penală.
Şi fapta de sustragere săvârşită asupra părţii vătămate M.P.G. a fost însoţită de acte de violenţă, întrucât pachetul de ţigări şi portmoneul cu bani i-au fost smulse victimei din mână, după ce, pentru a o intimida, inculpatul îl lovise pe însoţitorul acesteia, martorul M.O.
De altfel, în declaraţiile date în faza de urmărire penală, inculpatul V.V. a descris în mod sincer modul în care a acţionat, depoziţiile sale fiind coroborate cu cele ale martorului ocular.
În consecinţă, Curtea constată că inculpatul V.V. a fost condamnat în mod just pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, în cauză neimpunându-se schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea de furt calificat, întrucât ambele fapte de sustragere de bunuri au fost comise prin violenţă şi ameninţare.
Cât priveşte infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen., reţinută în sarcina aceluiaşi inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, din materialul probator administrat rezultă săvârşirea acesteia, astfel că nu se poate dispune achitarea.
Inculpatul V.V. a ştiut că telefonul mobil aparţine părţii vătămate T.E. şi a fost de acord să îl valorifice pentru a împărţi banii cu coinculpatul M.H.C. Cu toate că acesta din urmă, pentru a-l ajuta, a revenit asupra poziţiei sincere iniţiale şi a afirmat că nu i-ar fi spus nimic de provenienţa bunului, în finalul declaraţiei sale spune, plin de bun-simţ, că V.V. şi-a dat seama că telefonul aparţine părţii vătămate; şi este logic ca lucrurile să se fi petrecut astfel, întrucât preluarea telefonului s-a făcut de V.V. la numai câteva minute de la comiterea faptei, iar oferta de a-l vinde şi de a împărţi banii i-a aparţinut.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pedepsele aplicate inculpatului V.V. sunt temeinic individualizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), avându-se în vedere numărul faptelor săvârşite, modalitatea de comitere a lor, datele personale ale inculpatului, poziţia sa procesuală oscilantă.
Cu privire la recurentul – inculpat M.H.C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod întemeiat acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. c) şi g) C. pen., ale cărei elemente constitutive sunt pe deplin întrunite prin fapta inculpatului de a-şi fi însuşit imediat după trântirea victimei la pământ, telefonul mobil al acestuia căzut la locul faptei.
Pentru aceste motive şi constatând din oficiu că nu există alte motive de casare, Curtea urmează să respingă, ca nefondate, recursurile inculpaţilor V.V. şi M.H.C., în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului V.V. reţinerea din 5 iunie 2003 şi arestarea preventivă de la 14 iulie 2003 până la 23 martie 2004.
În baza art. 192 alin. (2) şi art. 189 C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariile apărătorului din oficiu fiind avansate din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii V.V. şi M.H.C. împotriva deciziei penale nr. 1 din 6 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului V.V. reţinerea din 5 iunie 2003 şi arestarea preventivă de la 14 iulie 2003 până la 23 martie 2004.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.600.000 lei, din care onorariile cuvenite apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 400.000 lei, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1586/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 159/2004. Penal. Art.215 alin.3 c.pen. Recurs... → |
|---|
