ICCJ. Decizia nr. 2253/2004. Penal. Art.211 alin.1, 2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2253/2004
Dosar nr. 1330/2004
Şedinţa publică din 27 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 206 din 19 septembrie 2003, Tribunalul Hunedoara, a condamnat, între alţii, pe inculpatul V.I. la:
- 8 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) şi art. 37 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a menţinut beneficiul liberării condiţionate cu privire la restul de 260 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 560/2000 a Judecătoriei Hunedoara.
Pe durata executării pedepsei, în temeiul art. 71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exerciţiul drepturilor, prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa de executat s-a dedus timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 16 iunie 2003, la zi.
În temeiul art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpatul V.I. a fost obligat să plătească, în solidar cu inculpatul V.A. (condamnat în cauză), iar acesta din urmă, în solidar şi cu partea responsabilă civilmente V.L., părţii civile C.C. suma de 3.300.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
De asemenea, în baza art. 188 din Legea nr. 3/1976, cei doi inculpaţi au fost obligaţi, în solidar, iar inculpatul V.A. în solidar şi cu partea responsabilă civilmente V.L., să plătească Spitalului Municipal Hunedoara suma de 2.502.582 lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare.
În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul V.I. a fost obligat să plătească statului suma de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
În noaptea de 23 mai 2003, partea vătămată C.C. se afla la barul din Staţia PECO S., din Hunedoara, local pe care îl frecventa în mod obişnuit.
După ce a consumat băuturi alcoolice şi a dansat cu însoţitoarele inculpaţilor, V.M. şi J.I., în jurul orelor 01,30, a hotărât să plece acasă.
În timp ce partea vătămată dansa cu sora inculpaţilor, aceştia îl urmăreau atent şi i-au spus numitului C.M., care stătea la masă cu partea vătămată, să plece şi să-l lase în pace pe acesta.
La plecarea din bar, partea vătămată a fost urmărită de inculpaţii V.I. şi V.A., care, în momentul în care au ajuns-o, au agresat-o în sensul că i-au aplicat lovituri cu pumnii şi picioarele, în timp ce urca scările barului, care se afla la demisolul clădirii.
În timpul în care inculpaţii îi aplicau lovituri, partea vătămată ţinea mâna la buzunarul pantalonilor, în care ţinea banii ce-i avea asupra sa.
Sesizând faptul că partea vătămată are bani în buzunar, inculpatul V.I. l-a lovit cu piciorul peste mână, după care l-a deposedat de suma de 2.500.000 lei.
De menţionat faptul că anterior inculpatul V.A. încercase să-şi însuşească banii părţii vătămate, însă nu a reuşit acest lucru.
În urma actelor de violenţă exercitate de către inculpaţi, partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 11-12 zile îngrijiri medicale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambii inculpaţi.
Inculpatul V.I. a criticat hotărârea primei instanţe, cu privire la greşita reţinere a faptului că se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, deoarece, în realitate, fapta a fost comisă numai de inculpatul V.A., lucru care este confirmat şi de declaraţia acestuia din urmă.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia penală nr. 30/ A din 5 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul V.I., pe care l-a obligat să plătească statului suma de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că „Apărările inculpatului V.I., în sensul că nu a văzut victima în local în acea seară, sunt infirmate de declaraţiile martorilor Ţ.N. şi C.M., cât şi cu declaraţia părţii vătămate care, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii la prima instanţă, a arătat că „..în seara respectivă s-a întâlnit cu cei doi inculpaţi în bar", astfel că „apărările inculpatului V.I., în sensul că partea vătămată ar fi declarat că nu îl cunoaşte, neputând fi primite".
S-a mai arătat că „Apărările inculpatului V.I. vin în contradicţie şi cu depoziţia martorei Ţ.N., care a descris cu lux de amănunte întregul „modus operandi" al celor doi inculpaţi, pe care i-a observat în momentul comiterii infracţiunii" şi că această martoră „a afirmat constant atât în faţa procurorului, cât şi a instanţei de judecată că, partea vătămată ieşind din bar, a fost urmată de cei doi inculpaţi, care au ajuns-o, iar în timp ce inculpatul V.I. a imobilizat-o, inculpatul V.A. i-a aplicat lovituri şi a deposedat-o de bani, după care au urcat într-un taxi şi au plecat".
S-a concluzionat că, faţă de probele mai sus arătate rezultă că vinovăţia inculpatului V.I. a fost corect reţinută, motiv pentru care nu se poate dispune achitarea sa.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul V.I., pe care a criticat-o pentru acelaşi motiv invocat şi la judecata în apel, respectiv greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, solicitând a se dispune achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpatul V.I. este nefondat.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt, confirmată de probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii la instanţa de fond, din care rezultă că inculpatul a participat în calitate de coautor la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă care a fost încadrată în textele de lege corespunzătoare, pentru care i-a aplicat o pedeapsă just individualizată cu respectarea prevederilor art. 72 şi art. 52 C. pen.
Prin urmare, respingerea apelului declarat de inculpat de către instanţa de apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe este legală.
Cât priveşte motivul de casare invocat de inculpat, care a format obiectul criticii şi la judecata în apel, având în vedere considerentele instanţei de apel, expuse pe larg în prezenta decizie, considerente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte ca fiind în acord cu probele de la dosar şi a căror reluare nu se mai impune, urmează a se constata că este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., având în vedere şi faptul că verificând Decizia atacată, în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa unor motive, care analizate din oficiu să ducă la casare şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I. împotriva deciziei penale nr. 30/ A din 5 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 16 iunie 2003, la 27 aprilie 2004.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2252/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2257/2004. Penal → |
|---|
