ICCJ. Decizia nr. 2328/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs

Decizii penale ICCJ 2004

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.2328/2004

Dosar nr. 1332/2004

Şedinţa publică din 29 aprilie 2004

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 230 din 18 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Vâlcea a fost admisă cererea formulată de apărătorul inculpatului R.I.D. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în cea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), text în baza căruia acest inculpat a fost condamnat la 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 57, art. 71 C. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) şi s-a constatat că prejudiciul cauzat părţii civile a fost recuperat.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că în ziua de 29 noiembrie 2002, inculpatul, prin intermediul unei cunoştinţe, i-a solicitat părţii civile care se afla într-un autoturism împreună cu mai multe persoane, o întâlnire în zona unui bar din Rm. Vâlcea.

Fiind de acord, aceasta a mers în parcarea din faţa blocului respectiv, şi acolo după ce recurentul s-a urcat în maşină i-a cerut împrumut o sumă de bani.

În urma unor discuţii, în cele din urmă, victima a fost de acord să-i împrumute, în care scop a scos din borsetă o sumă de bani, totalizând 10.000.000 lei şi a început să numere cât i se ceruse.

La un moment dat, recurentul, profitând de neatenţia părţii civile care număra banii şi de împrejurarea că cei aflaţi pe bancheta din spate nu erau atenţi, i-a smuls din mână toţi banii, după care a fugit.

Împotriva acestei soluţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi inculpatul au declarat apel.

Prin Decizia nr. 44 din 12 februarie 2004, apelul Parchetului a fost admis şi potrivit art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi inculpatul condamnat la 5 ani închisoare.

Apelul declarat de inculpat a fost retras de către acesta.

Nemulţumit de această soluţie, inculpatul a declarat recurs.

Apărătorul acestuia a criticat soluţia instanţei de apel considerând-o nelegală, deoarece în mod greşit inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Astfel, a susţinut că din probele administrate nu rezultă că recurentul, pentru a fura banii, a exercitat violenţă asupra părţii civile.

În acest sens, a arătat că în plângerea adresată lucrătorilor de poliţie victima a menţionat că recurentul „i-a furat banii", în declaraţie a precizat că inculpatul „i-a tras tot fişicul în momentul în care număra banii", în timp ce în depoziţie a relatat că „profitând de neatenţia sa, i-a luat teancul de bani din mână".

Aceiaşi poziţie a avut-o partea civilă şi în declaraţia dată în faţa primei instanţe, când a susţinut că „inculpatul i-a luat pur şi simplu banii".

Apărătorul a arătat că cele relatate de partea civilă se coroborează cu declaraţiile martorilor oculari, care au susţinut că inculpatul a luat suma de bani când victima nu se aştepta, că nu îi ţinea strâns în mână şi nu au fost exercitate violenţe sau ameninţări asupra ei.

Analizând dispoziţiile art. 211 C. pen., apărătorul a susţinut că prin noţiunea generică de „violenţă" se înţelege orice acţiune prin care se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, împotriva căreia a fost îndreptată şi cuprinde numai acţiunile prin care se exercită violenţe împotriva persoanei nu şi a lucrurilor, deoarece numai astfel obiectul material al acestei infracţiuni va concorda cu obiectul juridic special adiacent, care este format din relaţiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei. Prin smulgerea în mod brusc a lucrului, fără ca deţinătorul să poată opune rezistenţă întrucât după comiterea infracţiunii făptuitorul a fugit, nu aduce nici o atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală, sănătatea ori libertatea, care formează obiectul juridic special adiacent al infracţiunii de tâlhărie.

Concluzionând că în dosar nu există probe din care să rezulte că inculpatul a avut faţă de victimă o atitudine violentă, indiferent de intensitatea ei, pentru a înfrânge voinţa acesteia, ci s-a profitat numai de neatenţia părţii civile, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt calificat şi redozarea pedepsei aplicate.

Recursul nu este fondat.

Analizând Decizia atacată se constată că ea este legală şi temeinică, instanţa de control judiciar reţinând bine starea de fapt, pe baza probelor ce au fost complet administrate şi corect interpretate, cărora le-a dat o încadrare juridică corespunzătoare.

Astfel, s-a stabilit că victima ţinea în mână un teanc de bancnote şi în timp ce îl număra, inculpatul, care se afla în dreapta sa, a deposedat-o, după care a fugit.

Este evident că în această situaţie a existat un contact material al victimei cu bunul respectiv, adică cu banii pe care-i ţinea în mână şi-i număra.

Este adevărat că victima în declaraţiile sale a folosit unele sintagme ca de exemplu „mi-a furat", „mi-a luat", „profitând de neatenţia mea mi-a luat teancul de bani", dar această împrejurare nu are relevanţă juridică, deoarece violenţele la care se referă textul în formele, prevăzute de art. 180 şi art. 182 C. pen., pot consta şi în alte acţiuni agresive îndreptate împotriva victimei cum ar fi smulgerea bunului aflat asupra ei, dacă aceasta a fost de natură să înfrângă voinţa deţinătorului.

Pe baza probelor administrate s-a stabilit că partea civilă a ţinut strâns sau mai puţin strâns banii în mână, care i-au fost „traşi" de către inculpat, aşa după cum a declarat victima. Având contact fizic material cu bunul pe care aceasta (victima) îl ţinea în mână, inculpatul a acţionat, în principal asupra lui adică a teancului de bani, cu care s-a imposedat, dar în subsidiar şi asupra persoanei, violentarea bunului resfrângându-se şi asupra ei care ţinea banii în mână mai mult sau mai puţin strâns, producându-i astfel o stare de constrângere a voinţei proprii care i-a fost înfrântă.

Nu se poate disocia acţiunea de violenţă asupra bunului, de violenţa, chiar în forma sa minimă asupra persoanei, concretizată în înlăturarea, printr-o uşoară forţare a contactului direct material dintre teancul de bani, aflat în mâna victimei şi aceasta care-l număra.

Numai dacă s-ar fi putut separa violenţa asupra bunului de violenţa asupra persoanei în sensul că banii nu erau ţinuţi în mână, ci puşi de o parte, ceea ce nu a fost cazul în speţă, atunci fapta inculpatului ar fi întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat şi nu cele ale infracţiunii de tâlhărie.

Pedeapsa aplicată de către instanţa de apel a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului.

Orientarea pedepsei spre minimul special prevăzut de lege, demonstrează că instanţa de apel a avut în vedere tinereţea şi sinceritatea inculpatului.

Aşa cum a fost stabilită, pedeapsa îşi va atinge scopul ei educativ şi de prevenţie generală, prevăzută de art. 52 C. pen.

Ca atare, recursul urmează să fie respins.

Întrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest, instanţa urmează să compute durata prevenţiei.

Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE