ICCJ. Decizia nr. 237/2004. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.237/2004

Dosar nr. 3723/2003

Şedinţa publică din 15 ianuarie 2004

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 132 din 1 aprilie 2003 Tribunalul Dâmboviţa a condamnat pe inculpaţii:

- I.I.E. la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea de procurare şi cumpărare de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1), raportat la alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), raportat la alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi pe

- T.N.D. la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea de procurare şi cumpărare de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1), raportat la alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), raportat la alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 acelaşi inculpat a mai fost condamnat la 4 ani închisoare.

Potrivit art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea şi anume 10 ani închisoare.

Ambilor inculpaţi le-a fost interzisă exercitarea drepturilor, prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata menţionată de art. 71 C. pen., computată perioada prevenţiei, au fost confiscate în favoarea statului diverse sume de bani şi au fost obligaţi să plătească statului cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în perioada octombrie 2001, ianuarie 2002, inculpatul I.I.E., a achiziţionat din Bucureşti de la mai multe persoane heroină, pe care ulterior a revândut-o cu 150.000 – 200.000 lei biluţa.

În ceea ce-l priveşte pe coinculpatul T.N.D. s-a reţinut că în perioada decembrie 2001, ianuarie 2002, a cumpărat, heroină de la diverse persoane, inclusiv de la I.I.E. pe care a dat-o spre consum soţiei sale, care era dependentă de asemenea droguri.

Apelurile declarate de cei doi inculpaţi au fost admise de către Curtea de Apel Ploieşti şi prin Decizia nr. 340 din 23 iulie 2003 sentinţa a fost casată şi ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 lit. a) C. pen., a redus pedeapsa recurentului I.I.E. de la 10 ani închisoare la 8 ani închisoare, iar pentru T.N.D. după ce a înlăturat dispoziţiile art. 33 şi art. 34 C. pen., a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor şi a redus pedepsele pentru infracţiunea, prevăzută de art. 2 alin. (1), raportat la alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen., de la 10 ani închisoare la 6 ani închisoare şi de la 4 ani închisoare la 5 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 alin. (2) C. pen., urmând ca în temeiul art. 33 şi art. 34 C. pen., să execute 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

Împotriva acestor soluţii, inculpaţii au declarat recurs.

Apărătorul inculpatului T.N.D. a criticat hotărârile susţinând că ele nu sunt legale, deoarece probele administrate nu confirmă soluţia de condamnare.

Sub acest aspect, apărătorul a menţionat că nu sunt îndeplinite condiţiile preexistente ale infracţiunii respective în sensul că lipseşte atât latura obiectivă cât şi cea subiectivă a acesteia.

Astfel, nu s-a făcut dovada existenţei obiectului material al infracţiunii reţinute, deoarece nu s-au prelevat probe materiale din care să rezulte că a fost un trafic de stupefiante şi anume de heroină.

A mai susţinut că nu există nici elementul material al laturii obiective a infracţiunii în sensul că din probele administrate nu rezultă că inculpatul a procurat şi oferit spre consum heroină soţiei sale sau altei persoane, iar declaraţiile primei şi ale mamei acesteia au fost date numai, pentru a se răzbuna pe el.

Pentru aceste motive, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi în principal achitarea inculpatului, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi în subsidiar trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare.

Apărătorul inculpatului I.I.E. a criticat soluţiile sub aspectul legalităţii lor, susţinând că inculpatul nu a cunoscut că heroina este un drog de mare risc, astfel încât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi în principal schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în cea prevăzută de art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare. În subsidiar, a cerut reducerea pedepsei.

Recursurile nu sunt fondate.

Analizând hotărârile atacate se constată că ele sunt legale şi temeinice sub toate aspectele, instanţele reţinând corect situaţia de fapt, iar încadrarea juridică a faptelor este legală şi corespunde probelor administrate.

Astfel, din declaraţiile soţiei inculpatului T.N.D. a reieşit că acesta i-a procurat de la unele persoane heroină, de care era dependentă.

Instanţa reţine că declaraţia acesteia exprimă adevărul întrucât depoziţia ei se coroborează cu relatările celorlalţi martori, despre care inculpatul nu a afirmat că ar fi interesaţi să-l acuze pe nedrept, precum şi cu interceptările înregistrate pe bandă magnetică a convorbirilor telefonice.

Afirmaţia inculpatului I.I.E. în sensul că nu a cunoscut faptul că heroina este un drog de mare risc a fost făcută numai în scop de a-şi uşura situaţia şi ca atare instanţa o înlătură şi reţine că încadrarea juridică a faptei comisă de către acesta este în dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Din analiza hotărârilor pronunţate se constată că probele au fost complet administrate şi corect interpretate, astfel încât nu este cazul trimiterii dosarului la prima instanţă pentru rejudecare.

Pedepsele aplicate inculpaţilor de către instanţa de apel au fost bine individualizate, ele reflectând corect gradul de pericol social al faptelor şi făptuitorilor.

Aşa cum au fost stabilite şi aplicate, instanţele au respectat dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând seama de pericolul social concret al infracţiunilor şi de persoana făptuitorilor, care nu au recunoscut comiterea faptelor, iar T.N.D. are antecedente penale, fără a fi recidivist, ceea ce denotă perseverenţa infracţională, astfel încât prin cuantumul lor există garanţia realizării dispoziţiilor art. 52 C. pen.

Întrucât inculpaţii au fost judecaţi în stare de arest, urmează ca din pedepsele aplicate să se compute durata prevenţiei.

Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei vor fi restituite de către recurenţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de inculpaţii I.I.E. şi T.N.D., împotriva deciziei nr. 340 din 23 iulie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, ca nefondate.

Compută din pedeapsa aplicată inculpaţilor durata arestării preventive pentru I.I.E. de la 17 iulie 2002 şi pentru T.N.D. de la 18 iulie 2002, la zi.

Obligă pe fiecare recurent să plătească statului câte 1.000.000 lei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 ianuarie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 237/2004. Penal