ICCJ. Decizia nr. 3018/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3018/2004
Dosar nr. 1366/2004
Şedinţa publică din 3 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 291 din 3 decembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar penal nr. 7880/R/2003, în baza art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu art. 37 lit. a) şi b) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a fost condamnat inculpatul P.S. la:
- 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
S-a constatat că această infracţiune este concurentă cu infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., raportat la art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 208 din 26 martie 2001 a Judecătoriei Sălişte, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 561 din 11 martie 2002 a Tribunalului Sibiu.
S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 5 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală sus-menţionată în pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat şi restul de 354 zile din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 780/1998 a Judecătoriei Sibiu, înlăturându-se sporul de o lună închisoare.
S-a constatat că restul de 354 zile pentru care a fost liberat condiţionat din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare a fost revocat prin sentinţa penală nr. 208/2001 a Judecătoriei Sălişte.
În baza art. 34 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus contopirea pedepsei de 5 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa de faţă cu pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 208/2001 a Judecătoriei Sălişte în cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 61 C. pen., s-a contopit pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, cu restul neexecutat de 354 zile din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 780/1998 a Judecătoriei Sibiu, dispunându-se ca inculpatul să execute 5 ani şi 6 luni închisoare, sporită la 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen.
S-a dedus din pedeapsă reţinerea din 21 mai 2001 şi perioada executată începând cu 23 iulie 2001 în temeiul sentinţei penale nr. 208/2001 a Judecătoriei Sălişte.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 400 din 19 martie 2002 emis de Judecătoria Sălişte şi s-a dispus emiterea unui nou mandat. A fost obligat inculpatul la 337.317 lei despăgubiri către Spitalul Judeţean Sibiu.
S-a constatat că partea vătămată P.A. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
S-a făcut aplicarea art. 191 C. proc. pen.
S-a reţinut în fapt că, în seara zilei de 18 mai 2001, după ce consumase alcool în mai multe locuri din Sibiu, partea vătămată P.A. a ajuns la Complexul Comercial C. unde s-a întâlnit cu inculpatul şi martorii M.I.C., C.D.G., P.M., G.E. şi T.G.
După unele discuţii cu membrii grupului partea vătămată a plecat, inculpatul l-a urmărit şi după puţin timp martorii C.E., P.M. şi T.G. au auzit strigăte de ajutor din direcţia intersecţiei str. N. Iorga cu B-dul M. Viteazu, motiv pentru care s-au deplasat acolo.
S-a mai reţinut că inculpatul după ce a urmărit partea vătămată s-a întors cu lănţişorul acesteia, exprimându-şi faţă de martorii T.G., C.D. şi C.E. că „l-a aranjat", referindu-se la partea vătămată P.A.
După acest moment inculpatul împreună cu C.D. şi M.I. s-au deplasat cu un taxi la barul A. din Cartierul Ştrand, iar în maşină le-a arătat celor doi lănţişorul spunând că l-a luat de la partea vătămată după ce a bătut-o.
La data de 20 mai 2001, inculpatul a amanetat lănţişorul la SC D.I. SRL Sibiu, cu suma de 400.000 lei primită de la administratorul societăţii, martorul D.R.
În urma violenţelor exercitate asupra sa, partea vătămată a suferit o serie de leziuni la nivelul feţei şi a gâtului, cele din urmă putându-se produce în condiţiile smulgerii lănţişorului, împrejurare ce reiese din certificatul medico-legal.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termenul legal inculpatul P.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul reţinerii vinovăţiei sale în comiterea infracţiunii de tâlhărie.
Instanţa de apel, prin Decizia nr. 38 din 10 februarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, reţinând că vinovăţia inculpatului a fost în mod clar şi neechivoc stabilită de instanţa fondului, în baza probelor administrate.
S-a argumentat, în sensul că este de netăgăduit faptul că inculpatul a urmărit victima şi s-a întors în locul unde se aflau martorii C.D., T.G. şi C.E. având asupra lui lănţişorul acesteia, spunându-le cu acea ocazie martorilor că „l-a aranjat".
Ulterior, aflându-se într-o maşină, în timp ce se deplasa spre barul A. inculpatul le-a arătat martorilor C.D. şi M.G. lănţişorul sustras relatându-le că l-a obţinut ca urmare a violenţelor exercitate asupra părţii vătămate.
De asemenea, împrejurarea că inculpatul a amanetat lănţişorul din aur este apreciată de instanţa de apel ca fiind o dovadă în plus că inculpatul este autorul infracţiunii de tâlhărie.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reţinând în esenţă criticile din apel, respectiv greşita sa condamnare pentru o faptă pe care nu el a comis-o, în cauză nefiind dovedită cu certitudine vinovăţia sa.
În subsidiar apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a solicitat redozarea pedepsei aplicate inculpatului, pe care o consideră exagerată în raport de împrejurările în care s-a comis fapta.
Recursul este întemeiat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond l-a condamnat pe inculpatul P.S. la o pedeapsă de 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., fără să efectueze o cercetare judecătorească completă pentru a stabili în mod cert dacă învinuirea adusă acestuia prin actul de inculpare este reală sau nu.
În cauză probele strânse în cursul urmăririi penale şi cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti nu dovedesc în mod cert că inculpatul a săvârşit fapta dedusă judecăţii în condiţiile descrise în considerentele hotărârilor atacate.
Sub acest aspect partea vătămată P.A., în instanţă, susţinând apărările inculpatului a declarat că „nu ştie dacă inculpatul l-a lovit sau nu" dar i-a indicat cu certitudine pe M.I. şi T.G. ca autori ai loviturilor pe cale le-a primit.
În plus, în rapoartele întocmite de ofiţerii de poliţie la data de 19 mai 2001, s-a consemnat că partea vătămată era într-o stare avansată de ebrietate în seara zilei respective şi deşi a reclamat faptul că a fost victima unei tâlhării, iniţial a refuzat să dea detalii, iar ulterior într-o primă fază a indicat drept autori toate persoanele care i-au fost prezentate, pentru ca mai apoi să declare că nu-şi mai aminteşte nimic din cele întâmplate.
Audiat în instanţă martorul C.E. a relatat că nu îşi menţine în totalitate declaraţia de la urmărirea penală, deoarece nu corespunde adevărului şi a fost făcută la sugestia organelor de cercetare penală, care au afirmat că „ar fi bine să-l inculpăm pe inculpat, deoarece el are cazier şi să scăpăm noi".
Pe de altă parte unii dintre martorii audiaţi la urmărire penale nu au mai fost audiaţi de instanţă în faza cercetării judecătoreşti.
Ca urmare, deşi prin probele administrate nu s-a dovedit cu certitudine că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei, instanţa de fond a preluat, fără a exista un suport probator solid, afirmaţiile făcute în rechizitoriu.
Aşa fiind, instanţa de fond, dar şi cea de apel au lăsat nelămurite aspecte de care depindea aflarea adevărului, nesocotind dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 65 C. proc. pen., potrivit cărora erau obligate să-şi exercite rolul activ, ştiut fiind că sarcina probaţiunii îi revine în exclusivitate.
În conformitate cu obligaţiile ce-i reveneau din textele de lege menţionate, instanţele trebuiau să verifice susţinerile şi apărările inculpatului şi prin audierea martorilor P.M. şi T.G., confruntarea dintre inculpat şi partea vătămată, precum şi între inculpat şi martori pentru a-şi putea forma o convingere certă cu privire la vinovăţia inculpatului.
Prin organele de poliţie, pe baza relatărilor martorilor şi ale inculpatului, instanţa avea posibilitatea să identifice taximetristul care i-a transportat pe inculpat şi martori la barul A. şi în autoturismul căruia s-au purtat discuţii referitoare la comiterea faptei şi la vânzarea lănţişorului din aur, precum şi pe patronul de la acea dată al barului A., al cărui prenume inculpatul l-a indicat, E., căruia i-a fost oferită spre vânzare bijuteria.
De asemenea, instanţa de fond trebuia să procedeze la luarea unui supliment de interogatoriu inculpatului, aşa cum acesta a solicitat şi s-a încuviinţat în şedinţa publică din data de 21 mai 2003, prin reascultarea amănunţită a acestuia de către instanţă fiind posibil să se lămurească aspecte de care depinde aflarea adevărului.
Neprocedând astfel instanţele au abdicat de la obligaţiile imperative impuse de dispoziţiile art. 3 şi art. 4 C. proc. pen., ajungând la o concluzie nesusţinută de probele dosarului şi care nu este lipsită de dubiu.
Pentru considerentele arătate, Curtea apreciază ca nelegale şi netemeinice hotărârile pronunţate, astfel că va admite recursul inculpatului şi va casa hotărârile atacate, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond urmează să administreze probele la care Curtea s-a referit, dar şi orice alte probe care vor apărea necesare pentru stabilirea adevărului referitor la învinuirea adusă inculpatului.
Referitor la starea de arest a inculpatului este de observat că acesta se află în Penitenciarul Aiud, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 400 din 19 martie 2002 emis de Judecătoria Sălişte, fiind condamnat la o pedeapsă de 3 ani şi 5 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 208/2001 a Judecătoriei Sălişte, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 56/2001 a Tribunalului Sibiu, fiind arestat la 23 iulie 2001.
Ulterior, la data de 3 martie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a emis odată cu întocmirea rechizitoriului în cauza de faţă, mandatul de arestare preventivă nr. 31/2003, starea de arest preventiv a inculpatului fiind succesiv prelungită de instanţe.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul P.S. împotriva deciziei penale nr. 38 din 10 februarie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, în dosarul penal nr. 12/2004.
Casează Decizia penală mai sus-menţionată şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, Tribunalul Sibiu.
Menţine măsura arestării preventive a inculpatului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3017/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3019/2004. Penal. Art.184 alin.2,4 c.pen.... → |
|---|
