ICCJ. Decizia nr. 3103/2004. Penal. Lg.87/1994. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3103/2004
Dosar nr. 4362/2003
Şedinţa publică din 8 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 257/P/2001 din 2 martie 2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, fals la legea contabilităţii şi folosire cu rea credinţă a creditului societăţii, prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991, cu referire la art. 189 C. pen. şi art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. Drajna de Jos, inculpatul nu a înregistrat în contabilitatea firmei cantitatea de 321,132 tone de sare din care 123,662 tone în anul 1999 şi 197,51 tone în anul 2000, pe care a valorificat-o în interes personal, obţinând suma de 246.464.032 lei.
Neînregistrarea în evidenţa contabilă a cantităţii de marfă şi însuşirea contravalorii acesteia de către inculpat, a determinat sustragerea de la plata T.V.A., aferent anilor 1999 şi 2000 şi impozitului pe profit în anul 1999, în sumă totală de 31.370.613 lei.
Judecătoria Vălenii de Munte, prin sentinţa penală nr. 484 din 15 noiembrie 2001, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. alin. (1) 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi folosire cu rea credinţă a creditului societăţii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, iar, conform art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea pentru infracţiunea de fals la legea contabilităţii, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
La adoptarea acestei soluţii instanţa a avut în vedere concluziile expertizei contabile.
Tribunalul Prahova, prin Decizia penală nr. 770 din 6 iunie 2002 a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat sentinţa menţionată şi l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare şi un an interzicerea unor drepturi în baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 2 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi la un an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) şi e) C. pen., pe o perioadă de un an.
A fost obligat inculpatul să plătească Ministerului Finanţelor suma de 275.270.736 lei.
Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia penală nr. 1342 din 2 octombrie 2002 pronunţată în dosarul nr. 5976/2002, a admis recursul declarat de inculpatul D.A., a casat Decizia nr. 770 din 6 iunie 2002 a Tribunalului Prahova şi a menţinut sentinţa pronunţată de prima instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
La data de 15 noiembrie 2000 a fost încheiat de către Garda Financiară Prahova procesul verbal de control nr. 5423/2000 în care s-a stabilit că societatea administrată de inculpat respectiv S.C. B. S.R.L. Drajna, s-a sustras plăţii impozitului pe profit şi T.V.A, cu mai multe sume de bani reprezentând c/v cantităţii de sare neînregistrate în contabilitatea societăţii respectiv 123,662 tone în anul 1999 şi 197,51 tone în anul 2000.
De la primele declaraţii date în urma efectuării acestui control, inculpatul a susţinut în mod constant că societatea a valorificat sare către diferiţi agenţi economici pe bază de facturi înregistrate în contabilitate însă a vândut cantităţi importante şi către persoane fizice, în numerar fără a emite facturi sau chitanţe fiscale.
Organul de control a considerat că inculpatul a încălcat legea evaziunii fiscale, legea contabilităţii şi Legea nr. 31/1990 în ipoteza folosirii cu rea credinţă a bunurilor societăţii într-un scop contrar acesteia respectiv prin însuşirea unor sume de bani şi folosirea lor în scop personal.
În cauză nu a fost efectuată o expertiză de specialitate de către organul de urmărire penală, care să stabilească realitatea actului de control, concluzionându-se că inculpatul a produs un prejudiciu în valoare de 246.464.032 lei, sumă pe care inculpatul a cheltuit-o în scop personal.
Cercetările insuficiente din faza de urmărire penală, au determinat prima instanţă să dispună, efectuarea în condiţii legale, cu respectarea principiului contradictorialităţii, a unui raport de expertiză contabilă care să stabilească în urma verificării documentelor aflate la sediul firmei inculpatului dacă într-adevăr acesta s-a sustras impozitelor şi T.V.A. datorate statului, dacă a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală şi în ce măsură sumele stabilite în rechizitor sunt datorate.
Potrivit concluziilor acestui raport de expertiză, prejudiciile stabilite în actul de control au fost estimative, arbitrare, deoarece nu au ţinut cont de întreaga situaţie existenţă în cadrul societăţii.
La nivelul acesteia existau documente privind intrările de sare cantitativ – valoric, desfacerilor valorice totale a mărfurilor, din care desfaceri cu amănuntul către populaţie, precum şi situaţia vânzărilor de mărfuri cu amănuntul pentru care nu s-au întocmit facturi.
Expertul a mai susţinut faptul că organul de control nu a ţinut cont la stabilirea situaţiei comercializării cantităţilor de sare de faptul că în stocul iniţial existau şi alte feluri de mărfuri, ce nu au fost scăzute din stocul total, astfel încât cel luat în calcul de garda financiară nu poate fi concludent.
Pe de altă parte, din verificările efectuate, expertul a stabilit că în perioada anilor 1999 – 2000, societatea controlată a făcut încasări din vânzarea mărfurilor cu amănuntul, fără să se specifice felul mărfurilor şi cantităţilor vândute, în sumă totală de 205.032.800 lei, sumă ce nu a fost avută în vedere şi nu a fost scăzută din prejudiciul stabilit iniţial cantitativ valoric de sare.
Valorificarea mărfurilor direct către persoane fizice, era reflectată în registrul de casă ce nu a fost însă luat în considerare de organele de control.
A mai stabilit expertul desemnat de instanţă că o situaţie exactă a pretinsului prejudiciu, ar fi fost posibil de întocmit numai dacă organul de control ar fi efectuat nu numai o verificare scriptică, dar şi un inventar faptic, care în realitate nu s-a realizat.
S-a stabilit că într-adevăr pentru vânzarea mărfurilor către populaţie nu s-au emis în toate cazurile chitanţe sau monetare însă sumele încasate au fost trecute direct în registrele de casă cu menţiunea expresă „încasări din vânzarea mărfurilor".
S-a considerat, că aceste elemente au fost corect interpretate de prima instanţă, care a stabilit că organele de urmărire penală, nu au putut proba cu certitudine vinovăţia inculpatului pentru cele trei infracţiuni deduse judecăţii, probele pe care s-a întemeiat acuzarea fiind superficiale şi incomplete.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în anulare, procurorul general, considerând că instanţa a comis o gravă eroare de fapt dispunând achitarea inculpatului.
Se susţine că instanţa de recurs a achiesat exclusiv la concluziile raportului de expertiză întocmit cu ocazia judecăţii care contestă modalitatea în care s-a făcut evaluarea prejudiciilor fiscale de către organul financiar.
Concluziile expertizei contabile, preluate necritic de către instanţă, acreditează în mod greşit, ideea că organul de control financiar, pentru a stabili corect situaţia financiar fiscală a societăţii comerciale conduse de inculpat, trebuia să procedeze la un inventar faptic şi să aibă în vedere ansamblul mărfurilor achiziţionate şi valorificate de S.C. B. S.R.L., în perioada în discuţie, iar nu doar sortimentul sare.
Or, în cauză, aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat de garda financiară din compararea cantităţilor de sare achiziţionate şi livrate, în perioada 1 ianuarie 1993 – 31 octombrie 2000, ţinând seama şi de faptul că, potrivit balanţei de verificare contabilă la 31 decembrie 1999, stocul de marfă era zero, iar la începutul anului 1999 era 668.800 lei este evident că inculpatul nu a înregistrat toată marfa valorificată.
Prin urmare, se susţine în cadrul recursului în anulare, contrar celor menţionate de expert, indiferent de rulajul altor categorii de mărfuri, în privinţa sării nu a fost reflectată în evidenţele contabile integral cantitatea ce a fost desfăcută către clienţi.
Pentru aceste motive s-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii instanţei de recurs şi menţinerea deciziei pronunţate de Tribunalul Prahova.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea consideră că Decizia pronunţată este legală şi temeinică, recursul în anulare declarat fiind nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
Prevederile art. 66 alin. (1) C. proc. pen., precizează că inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Din contextul acestor dispoziţii rezultă în mod evident că pentru a stabili că o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni sunt necesare probe certe.
Motivele invocate se bazează pe supoziţii şi estimări făcute de lucrătorii gărzii financiare omiţându-se realităţile din evidenţa contabilă şi celelalte acte primare de gestiune, realităţii evidenţiate de expertul contabil prin raportul întocmit la data de 8 iunie 2001, completarea la raport din 27 septembrie 2001 şi nota din 23 ianuarie 2004 aflată la dosarul cauzei.
Astfel, potrivit art. 72 lit. e) din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, Societăţile comerciale cu amănuntul (cum este S.C. B. S.R.L. Drajna) nu aveau obligaţia să ţină o evidenţă contabilă atât cantitativ cât şi valoric. Aceasta înseamnă că dacă societatea a ţinut evidenţa mărfurilor intrate numai valoric a procedat în mod legal.
Pentru vânzările cu amânuntul către populaţie, nu exista obligaţia să se întocmească facturi, fiind suficient ca în registrul de casă să fie trecute toate încasările, aşa cum de altfel s-a procedat.
Concluziile raportului gărzii financiare potrivit cărora suma de 246.464.032 lei reprezentând contravaloarea a 321 tone de sare, a fost însuşită de inculpat producându-se bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 9.965.923 lei cu titlul de impozit pe profit şi respectiv suma de 21.404.690 lei cu titlul de T.V.A. sunt în contradicţie cu situaţia reală, în primul rând pentru că la începutul şi sfârşitul perioadei de gestiune controlate (1 ianuarie 1999, 31 decembrie 1999, 1 ianuarie 2000, 15 noiembrie 2000) nu s-a făcut o inventariere faptică pentru a se stabili stocurile de marfă existente şi ca urmare, comisarii gărzii financiare au recurs la calcule estimative pentru stabilirea unui prejudiciu.
În al doilea rând, raportul gărzii financiare a luat în calcul numai cantităţile de sare vândute pe bază de facturi nu şi pe cele vândute cu amănuntul către populaţie aşa cum ar fi fost normal.
Pe de altă parte, trebuie menţionat, că în perioada supusă controlului, societatea s-a aprovizionat atât cu sare cât şi cu alte feluri de marfă care au fost trecute integral în evidenţa contabilă.
De altfel, toate genurile de marfă cu care s-a aprovizionat inculpatul (sare, cherestea, conserve etc.) au fost vândute pe bază de facturi sau cu amănuntul către populaţie şi toate încasările au fost înregistrate şi evidenţiate în contabilitatea societăţii mai înainte de efectuarea verificării de garda financiară şi ca atare trebuiau luate în calcul.
Dacă s-ar fi procedat în acest mod s-ar fi constatat că în perioada 1 ianuarie 1999 – 31 octombrie 2000, în gestiunea societăţii au intrat mărfuri, inclusiv sare, în valoare totală de 853.411.046 lei şi au fost vândute mărfuri în valoare totală de 800.074.512 lei, rămânând în stoc mărfuri în valoare de 53.336.534 lei.
În aceeaşi perioadă, au intrat diferite cantităţi de sare în valoare totală de 536.848.286 lei, din care a fost vândută cu facturi, în valoare de 287.654.385 lei, iar cu amănuntul în valoare de 205.032.800 lei rămânând în stoc, sare în valoare de 44.161.101 lei, în total deci, 536.848.286 lei.
Rezultă că, în raportul întocmit de garda financiară s-a omis a se ţine seama de 205.032.800 lei rezultată din vânzarea unor cantităţi de sare cu amănuntul.
Este adevărat că inculpatul în cursul urmăririi penale a menţionat faptul că nu a întocmit monetare pentru banii rezultaţi din vânzarea sării cu amănuntul dar verificările făcute au stabilit că s-a înregistrat în evidenţele contabile cu aceste sume.
Având în vedere această situaţie, curtea apreciază că instanţa de recurs a făcut o analiză completă şi corectă a probelor administrate în cauză şi în consecinţă în conformitate cu art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., urmează a respinge ca fiind nefondat recursul în anulare declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 1342 din 2 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpatul D.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3102/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3104/2004. Penal. încheiere. Recurs → |
|---|
