ICCJ. Decizia nr. 3301/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3301/2004
Dosar nr. 2477/2004
Şedinţa publică din 16 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 865 din 16 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul C.I., în baza art. 20, raportat la art. 174 C. pen., art. 175 lit. i) C. pen., la 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
A fost dedusă prevenţia de la 2 martie 2003 şi menţinută măsuraarestării preventive.
În baza art. 61 C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de 472 zile din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Deva, pe care l-a contopit cu pedeapsa de 8 ani închisoare.
Inculpatul a fost obligat la 9.870.000 lei către Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon.
S-a luat act că partea vătămată P.R. nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat şi onorariul apărătorului din oficiu, avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Instanţa a reţinut în fapt, că la data de 1 august 1999 inculpatul C.I. s-a întâlnit în parcul IOR din Bucureşti cu numitul P.V. şi acesta i-a relatat că anterior a fost agresat de un individ „R.", pronunţându-i să-i aplice o corecţie.
În acest scop cei doi s-au deplasat la o construcţie din cărămidă, dezafectată, unde locuia „R.", respectiv partea vătămată P.R.
De menţionat că toate persoanele implicate în cauză fac parte din categoria celor fără adăpost, aşa-numiţii „boschetari".
Ajunşi la „locuinţa" părţii vătămate, inculpatul C.I. şi martorul P.V. au purtat o discuţie cu aceasta, timp în care inculpatul a lovit-o cu un cuţit în zona interscapulovertebrală dreapta, rămânând lama cuţitului înfiptă în corp.
După comiterea faptei cei doi au părăsit zona.
Partea vătămată P.R. a fost internată în Spitalul Sf. Pantelimon după ce a fost descoperită de concubina sa F.V., intervenindu-se operator.
Din concluziile Raportului de expertiză medico-legală al I.M.L. Bucureşti rezultă că leziunile traumatice prezentate de partea vătămată P.R. au putut fi produse prin lovire cu un corp dur ascuţit ( posibil cuţit) necesitând pentru vindecare 30-35 zile îngrijiri medicale şi care, prin localizare şi gravitate au pus în primejdie viaţa victimei.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul C.I. a declarat apel, solicitând, pe de o parte, să se constate necesitatea efectuării expertizei psihiatrice întrucât este suferind, iar, pe de altă parte, reducerea pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 655 din 31 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul inculpatului pentru greşita revocare a liberării condiţionate pentru restul de 472 zile, constatând că partea neexecutată din pedeapsa anterioară este de numai 65 zile menţinând celelalte dispoziţii.
Recursul inculpatului C.I. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 465 din 17 ianuarie 2004, care, după casare, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe motivat de faptul că, pe fond, nu a examinat criticile formulate de inculpat.
Rejudecând, Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia penală nr. 243 din 6 aprilie 2004 a admis apelul inculpatului, desfiinţând justificat sentinţa şi constatând că restul neexecutat din pedeapsa anterioară este de 65 zileşi nu de 472 zile închisoare.
În referire la motivele de apel invocate, s-a constatat că inculpatul nu a fost de acord, la judecata în fond, cu efectuarea unei expertize psihiatrice, nefiind depuse nici acte medicale din care să rezulte că suferă de anumite boli care să servească temei administrării acestei probe.
Critica privind greşita condamnare întrucât, aşa cum a susţinut inculpatul, fapta nu a fost comisă de el ci de către P.V., a fost înlăturată de instanţa de apel, nefiind întemeiată.
Împotriva acestei decizii penale inculpatul a declarat recursul de faţă, susţinând prin motivele scrise o nouă versiune a situaţiei de fapt, respectiv căderea accidentală a părţii vătămate în cuţitul aflat într-o sacoşe pe care o avea inculpatul asupra sa, primită de la martorul P.V., pentru care a solicitat achitarea, iar în subsidiar, reducerea pedepsei.
Verificând hotărârea criticată pe baza materialului de la dosar, Curtea constată că recursul motivat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., nu este fondat.
Din mijloacele de probă legal administrate în cauză în cursul urmăririi penale şi în cel al judecăţii rezultă fără echivoc că inculpatul C.I. este autorul loviturii cu cuţitul, aplicate părţii vătămate P.R.
Raportul de expertiză medico-legală confirmă că leziunea traumatică a fost produsă prin lovire cu corp dur ascuţit, posibil cuţit.
Partea vătămată a susţinut constant că inculpatul C.I., pe care îl cunoştea pe numele de „A." este cel care i-a aplicat lovitura cu cuţitul în spate, în momentul în care s-a întors pentru a căuta ceva.
Asemenea, inculpatul C.I. a declarat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei că el este cel care a lovit-o cu cuţitul pe partea vătămată însă, la îndemnul lui P.V.
În sfârşit, martorul din prezenta cauză P.V. (faţă de care au fost disjunse cercetările pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie) confirmă lovirea părţii vătămate cu cuţitul de către inculpat.
Versiunea prezentată în recurs de către inculpat cu privire la căderea părţi vătămate în cuţitul aflat în sacoşă nu este susţinută probator, fiind contrară şi dinamicii din mecanismul de producere a leziunii constatat medico-legal.
Reţinând vinovăţia inculpatului, la aplicarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv atât gradul ridicat de pericol social al infracţiunii săvârşite, datele din cazierul judiciar potrivit cărora inculpatul a fost condamnat de mai multe ori pentru infracţiuni de furt comise în timpul cât era minor, cât şi cele privind persoana făptuitorului, tânăr, un grad redus de educaţie şi integrare socială.
Pedeapsa astfel individualizată, între limitele legale speciale, este şi justificată şi necesară realizării funcţiilor de constrângere şi reeducare ale sancţiunii, precum şi scopului prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, neexistând motive de reducere a acesteia.
Neconstatând, din verificarea hotărârilor, nici existenţa vreunuia dintre cazurile de casare care potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu, recursul inculpatului urmează să fie respins ca nefondat.
Din pedeapsa aplicată se va deduce timpul arestării preventive de la 2 martie 2003 la 16 iunie 2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva deciziei penale nr. 243 din 6 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 2 martie 2003 la 16 iunie 2004.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3277/2004. Penal. Art.254 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3302/2004. Penal → |
|---|
