ICCJ. Decizia nr. 3311/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3311/2004
Dosar nr. 4791/2003
Şedinţa publică din 16 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 83 din 9 aprilie 2003, Tribunalul Sibiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul R.I., de comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), b), c), d) şi f) C. pen. şi art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. (4 infracţiuni).
S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 2 iunie 2002 – 6 iunie 2001 şi că părţile vătămate H.R., H.A. şi P.I. nu s-au constituit părţi civile.
A respins cererea de acordare despăgubiri civile formulată de H.A.
Instanţa a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu din 30 ianuarie 2002 inculpatul R.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal, cu următoarea situaţie de fapt:
În noaptea de 28 noiembrie 1999, în jurul orelor 3,00, membrii familiei H. din municipiul Mediaş au fost atacaţi în propria locuinţă de un grup de 3 persoane care purtau, fiecare, câte o cagulă de culoare neagră şi erau înarmaţi cu câte o bâtă de bassball, cuţit şi pistol.
Făptuitorii au imobilizat pe părţile vătămate P.I., H.A., H.R. şi H.A., folosind un cablu şi fâşii rupte dintr-un cearceaf, exercitând şi alte violenţe asupra acestora pentru a-i determina să le indice locul de păstrare a banilor şi bijuteriilor.
Obţinând aceste informaţii, persoanele agresoare au sustras sumele de 3.000 mărci germane, 120 dolari S.U.A., 120 milioane lei, precum şi circa 200 grame bijuterii din aur, după care au părăsit locuinţa.
Ulterior, în cursul lunii decembrie 1999, în municipiul Sibiu, la atelierul reparaţii auto aparţinând martorului O.C., inculpatul R.I. a adus un autoturism marca Audi 80, în torpedoul căruia, la controlul efectuat de organul de poliţie, au fost identificate 2 contracte de amanet încheiate pe numele acestui inculpat cu S.C. R. S.R.L., prin care au fost lăsate mai multe obiecte din aur, în schimbul sumei de 11.700.000 lei.
Fiind prezentate spre identificare, partea vătămată H.A. a recunoscut o parte din aceste bijuterii ca aparţinând familiei.
Interogat cu privire la provenienţa acestor bijuterii, inculpatul R.I. a precizat că le-a primit de la inculpatul Z.C., prietenul său şi care i-a solicitat să le amaneteze pe numele său, explicându-i că obiectele provin din ţepuirea a 3 persoane, înţelegând prin aceasta înşelarea respectivilor.
S-a mai reţinut că inculpatul R.I. cunoştea familia H., fiind în vizită în locuinţa acesteia chiar cu o zi înainte de comiterea tâlhăriei.
Inculpatul Z.C. a fost trimis separat în judecată, prin rechizitoriul din 27 iunie 2000, fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi lipsire de libertate în mod ilegal prin sentinţa penală nr. 69 din 4 aprilie 2001 a Tribunalului Sibiu, la pedeapsa rezultantă de 13 ani închisoare, definitivă prin Decizia penală nr. 245/2001 a Curţii Supreme de Justiţie.
Faţă de inculpatul R.I. procurorul a dispus disjungerea cercetărilor pentru completarea acestora, urmărirea penală fiind finalizată cu rechizitoriul din 30 ianuarie 2002.
Analizând probele administrate, instanţa a constatat existenţa unui „dubiu puternic" că inculpatul R.I. ar fi putut fi unul din cei 2 participanţi rămaşi neidentificaţi.
Toate elementele de fapt, această instanţă, nu îl indică pe inculpatul R.I. ca autor al jafului, apărarea acestuia cu privire la provenienţa bijuteriilor fiind confirmată atât de către inculpatul Z.C., cât şi de martorii S.G. şi M.I., care au asistat la discuţiile celor 2 inculpaţi în legătură cu amanetarea bijuteriilor, precum şi de martora C.C., angajata casei de amanet.
Împotriva acestei hotărâri Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a declarat apel, criticând-o pentru greşita achitare a inculpatului R.I., cu motivarea că probele administrate susţin participarea acestuia la săvârşirea faptelor din 28 noiembrie 1999.
Prin Decizia penală nr. 316 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul, constatând că în mod corect instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului întrucât din probele administrate rezultă că acesta a primit bijuteriile de la inculpatul Z.C.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., respectiv eroarea gravă de fapt comisă de instanţe, în sensul că au reţinut o situaţie de fapt contrară probelor administrate, din a căror coroborare şi analiză ar rezulta participarea acestui inculpat la comiterea jafului.
Verificând hotărârea atacată pe baza materialului probator de la dosar, Curtea constată că recursul parchetului este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Este cert stabilit că în noaptea de 28 noiembrie 1999, membrii familiei H. din municipiul Mediaş au fost atacaţi în propria locuinţă de o bandă formată din 3 indivizi în scop de jaf, reuşind să sustragă prin folosirea violenţelor mari sume de bani şi o cantitate de circa 200 grame bijuterii.
Prin hotărâre definitivă s-a stabilit că unul dintre autorii tâlhăriei este inculpatul Z.C.
Cercetările efectuate pentru identificarea autorilor au condus întâmplător şi la descoperirea inculpatului R.I. care, aşa cum se va constata, nu întâmplător a fost inculpat în cauză.
Pe de altă parte, acest inculpat era o cunoştinţă a familiei H., vizitând membrii acesteia cu numai o zi înainte de comiterea tâlhăriei.
Tot inculpatul R.I. s-a stabilit că era prieten cu inculpatul Z.C., fapt, de altfel, recunoscut de aceştia.
În sfârşit, inculpatul R.I. a fost descoperit ca având o legătură practică, necontestată, cu valorificarea unora dintre bijuteriile sustrase de la familia H.
Apărările formulate de acest inculpat în privinţa condiţiilor şi împrejurărilor intrării în posesia bijuteriilor şi a depunerii lor la casa de amanet au fost confirmate de inculpatul Z.C. şi martorii mai sus arătaţi.
Dacă, faţă de aceste elemente de fapt aceste instanţe au concluzionat că persistă dubiul în privinţa identificării inculpatului R.I. ca autor al tâlhăriei, aceleaşi elemente de fapt îl indică, în schimb, pe sus-numitul inculpat cu certitudine ca autor al infracţiunii corelative de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen.
Cei doi inculpaţi, Z.C. şi R.I., au recunoscut constant că primul i-a comunicat celuilalt că posedă bijuteriile din înşelarea unor persoane, adică din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cerându-i inculpatului R.I. să le amaneteze pe numele său şi să-i aducă în schimb suma de 7.500.000 lei (declaraţie inculpat Z.C. dosar urmărire penală).
Inculpatul R.I. detaliază afacerea în sensul că, alături de bijuteriile primite de la inculpatul Z.C., a depus la casa de amanet şi un lanţ din aur, care îi aparţinea, în valoare de 2.000.000 lei.
Aşa cum rezultă din contractele de amanet, inculpatul R.I. a depus în două rânduri, respectiv la datele de 1 şi 6 decembrie 1999 bijuterii dintre cele care au făcut obiectul tâlhăriei, încasând în total 11.700.000 lei.
Reţinând suma de 2.000.000 lei reprezentând bijuteria proprie şi remiţând celuilalt inculpat suma de 7.500.000 lei, rezultă că inculpatul R.I. a obţinut un folos material în sumă de 2.200.000 lei.
În raport de aceste date se constată că sunt întrunite, în fapta inculpatului R.I., elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen.
Faţă de cele ce preced, recursul parchetului va fi admis şi, casând hotărârile pronunţate în cauză, se va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului R.I. în dispoziţiile art. 221 alin. (1) C. pen.
La individualizarea pedepsei vor fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv limitele de pedeapsă, speciale, gradul de pericol social al faptei, persoana inculpatului şi împrejurările care în concret influenţează răspunderea penală.
Din această perspectivă, se reţine că infracţiunea de tăinuire este un puternic factor criminogen, constituind un stimulent pentru cei care săvârşesc infracţiuni producătoare de prejudicii materiale, prin posibilitatea valorificării rapide a bunurilor.
Acordul imediat al inculpatului R.I. de a-l ajuta pe inculpatul Z.C. în valorificarea bijuteriilor, a fost urmat de acte proprii ale primului inculpat menite să îngreuneze descoperirea infracţiunii din care au provenit bunurile, respectiv acesta depunându-le la casa de amanet în mod succesiv, la interval de câteva zile, alături de alte bijuterii, care le aparţineau acestora.
Toate aceste date, chiar dacă nu oferă certitudinea că inculpatul R.I. cunoştea cu exactitate infracţiunea comisă de inculpatul Z.C., în orice caz, confirmă că avea cunoştinţă, aşa cum, de altfel, a susţinut constant, că bijuteriile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală, înţelegând să ajute la valorificarea lor pentru a obţine un folos material.
Faţă de gradul ridicat de pericol social al infracţiunii săvârşite, atât generic, cât şi concret, pedeapsa va fi orientată spre limita maximă specială.
Din pedeapsa astfel cum va fi aplicată va fi dedusă arestarea preventivă de la 2 iunie 2001 la 6 iunie 2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 316 din 18 septembrie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul R.I.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 83 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Sibiu, cu privire la greşita achitare a inculpatului R.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), b), c), d) şi f) C. pen. şi de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. a), b), c), d) şi f) C. pen. şi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., într-o singură infracţiune de tăinuire prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., text de lege în baza căruia îl condamnă pe inculpat la 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 2 iunie 2001 la 6 iunie 2001.
Constată că bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii de tăinuire au fost restituite părţii vătămate.
Respinge cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă H.A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3309/2004. Penal. Art.183 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3315/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs → |
|---|
