ICCJ. Decizia nr. 5328/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5328/2004
Dosar nr. 1202/2004
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 551 din 2 decembrie 2003, Tribunalul Dâmboviţa a dispus achitarea inculpatului D.D.A., pentru tentativă la infracţiunea de viol, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 197 alin. (1) din acelaşi cod şi pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., temeiul legal fiind dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.
Prin hotărâre, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis sub nr. 25 din 7 februarie 2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Pe latură civilă, s-a respins acţiunea civilă a părţii civile D.P.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, inculpatul a fost trimis în judecată pentru cele două infracţiuni, reţinându-se, în esenţă, că în seara zilei de 5 februarie 2003, în intervalul orar 20,45 – 22,45, el a intrat în locuinţa lui D.P. şi prin ameninţări şi constrângeri, a încercat să o determine să accepte întreţinerea de relaţii intime şi i-a luat 1.200.000 lei, victima fiind ameninţată cu o armă albă.
Cercetarea judecătorească, în baza probatoriului administrat, a reţinut următoarele:
D.P., persoană în vârstă şi singură, a reclamat, la data de 6 februarie 2003, că în seara zilei de 5 februarie 2003, în jurul orelor 20,30, o persoană necunoscută ce avea pe figură un fes negru, a pătruns în camera unde ea se afla şi ameninţând-o cu un cuţit, a încercat să o violeze şi, neîncetat, i-a cerut bani. Femeia a mai menţionat că, de teamă, i-a dat 1.200.000 lei, dar cel care o ameninţa i-a mai cerut 200.000 lei, verigheta şi telefonul mobil, după aceasta, el părăsind casa.
În declaraţia datată 6 februarie 2003, D.P. a menţionat că în seara de 5 februarie 2003, dorind că iasă în curte, a aprins lumina de pe hol, a descuiat uşa şi când a păşit spre curte, a fost îmbrâncită de un bărbat care purta pe figură un fes, iar la ţipetele ei, el i-a acoperit cu mâna gura, ocazie cu care a văzut că avea mănuşi roşii sau verzi. În continuare, bărbatul a târât-o în camera de dormit, a trântit-o pe pat, i-a pus o pernă pe gură şi a încercat să o violeze prin urcarea peste trupul ei şi tragerea de haine, în toate aceste momente ameninţând-o cu moartea dacă nu stă liniştită. Partea vătămată a mai declarat că în permanenţă s-a luptat cu acel bărbat, s-a zbătut şi l-a lovit cu picioarele, dar constatând că nu-l poate înfrânge, a vorbit cu el pentru a-l linişti, sens în care l-a rugat să o lase în pace pentru că este bătrână ceea ce ar trebui să-i amintească că are şi el mamă sau bunică. Totodată, ea a mai menţionat că în timp ce discutau, bărbatul i-a spus că i-a cunoscut soţul, fost director de şcoală pe care l-a caracterizat ca fiind gospodar.
În aceeaşi declaraţie, D.P. a mai menţionat că a văzut în mâna bărbatului un cuţit de înjunghiat porcii, acesta lăsându-l pe o masă atunci când a trântit-o pe pat şi că, la un moment dat, a reuşit să-i tragă fesul de pe figură, bărbatul punându-şi-l pe cap, aşa rămânând până a părăsit casa.
Ca semnalmente, femeia a indicat că agresorul era înalt de circa 1,80 m, slăbuţ, cu părul negru, tuns normal, încălţat cu cizme din cauciuc, îmbrăcat cu pantaloni de culoare închisă, geacă din fâş, de asemenea, de culoare închisă şi cu un pulover cu model floral galben pe fond maro. Ea a apreciat că vârsta bărbatului era de 30 de ani şi că dacă i-ar fi prezentat, l-ar recunoaşte atât după înfăţişare, cât şi după voce.
Raportul de constatare medico-legală a înscris că numita D.P. a prezentat o leziune de violenţă produsă prin lovire cu sau de corp dur ce putea data din 5 februarie 2003 şi care nu necesita îngrijiri medicale. S-a mai reţinut că D.P. nu prezenta leziuni specifice faptelor legate de viaţa sexuală.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, adresat la 6 februarie 2003, a reţinut că interiorul locuinţei părţii vătămate nu prezenta urme de deranj sau răvăşire.
În procesul-verbal de recunoaştere din grup, datat tot 6 februarie 2003, s-a menţionat că D.P., după ce a studiat pe rând persoanele incluse, a declarat că nu recunoaşte pe nici una din ele ca fiind cea care a agresat-o, dar a spus acest lucru după ce a ezitat asupra persoanei de la poziţia 3, aceasta fiind inculpatul.
La 30 februarie 2003, în raportul subinspectorului S.F. care s-a deplasat la domiciliul lui D.P., s-a consemnat că aceasta i-a declarat verbal că în seara precedentă în grupul prezentat ei l-a recunoscut ca fiind cel care o agresase, pe D.D.A. din satul Mereni, dar nu spusese, acest lucru, de frică.
În instanţă, D.P. a declarat că atunci când a săvârşit faptele, inculpatul era mascat, îl ştia de mai mult timp şi şi-a dat seama că este el atunci când încerca să o violeze.
Partea vătămată a precizat că l-a recunoscut pe inculpat după voce şi că paznicul M.I. i-a spus că făptaş este inculpatul.
Într-o altă declaraţie, D.P. a arătat că până în seara când s-au petrecut faptele, nu a stat niciodată de vorbă cu inculpatul, iar în camera ei, el a apăsat cu degetul pe o comandă a televizorului şi a pus mâna pe o „toartă" a radioului, în acele momente inculpatul neavând nimic pe mâini.
Martorul M.I. a declarat că în seara zilei de 5 februarie 2003, în jurul orelor 22,45, pe traseul ce leagă satul Mereni de satul Călugăreni, de la distanţa de 30-40 m, cu ajutorul luminii unei lanterne, l-a recunoscut pe D.D.A. „după înălţime şi îmbrăcăminte".
În continuare, martorul a susţinut că observând că bărbatul s-a întors spre satul Călugăreni, l-a urmărit până în dreptul locuinţei lui D.P. şi pentru că în acel loc era un stâlp de iluminat, l-a văzut mai bine, moment în care, sesizând că fusese văzut, D.D.A. s-a îndreptat spre un câmp.
În instanţă, martorul a declarat că s-a întâlnit cu D.D.A. şi că de la aproximativ 40 m a îndreptat lumina lanternei spre el, l-a urmărit şi a constatat că a luat-o spre câmp, iar după aceea, fiind chemat de D.P., după ce i s-a spus că cineva a intrat în casă peste ea, femeia nu a amintit dacă agresorul era mascat sau că l-ar recunoaşte după voce.
Tot în instanţă, acelaşi martor a declarat că l-a văzut bine pe inculpat când acesta se afla la circa 20 m de el, nu a stat de vorbă cu el, nu l-a strigat şi că acesta se găsea „exact în faţa curţii părţii vătămate".
G.C., martor, şi el paznic comunal, a declarat că pe la orele 23,35 din 5 februarie 2003 a fost strigat de D.P. care era în compania lui M.I., a intrat în curtea acesteia şi a constatat că femeia tremura şi era lovită la cotul drept. Cu aceeaşi ocazie, martorul a declarat că după ce femeia i-a relatat că un necunoscut a intrat peste ea în casă, i-a luat 1.200.000 lei şi a vrut să-i ia şi televizorul după ce a încercat să o violeze, nu i-a spus numele agresorului, lucru pe care nu l-a făcut nici M.I., el nevăzându-l pe inculpat în acea noapte nici pe lângă locuinţa părţii vătămate nici în altă zonă a satului.
E.A., vecinul părţii vătămate, a declarat că în seara de 5 februarie 2003 când el a intrat în casa părţii vătămate, cei doi paznici erau acolo, până în acel moment nu a auzit şi nu a văzut nimic deosebit, vecina povestindu-i că un individ care avea mănuşi în mâini şi un fes tras peste ochi i-a pus mâna la gură şi a trântit-o la pământ, după care a luat-o de păr şi a dus-o într-o cameră, i-a pus la gât un cuţit şi i-a cerut bani, după care a încercat să o violeze, iar ea a „parlamentat" cu agresorul circa 2 ore. Tot acest martor a susţinut că M.I. i-a spus victimei că l-a văzut pe inculpat la aproximativ 150 m de casa ei în timp ce se îndrepta spre locuinţa lui, acest fapt petrecându-se pe la orele 23,00 şi că l-a recunoscut folosindu-se de lumina lanternei. Martorul a declarat că arătându-i o mănuşă cu un singur deget, femeia l-a întrebat dacă ştie a cui este sau dacă a fost pierdută de unul din paznici, ea adăugând că cel care o agresase i-a cerut o bicicletă cu care să ajungă în satul Slobozia.
Martorul D.I., vecin cu M.I. a declarat că acesta din urmă i-a spus că l-a recunoscut pe inculpat, iar într-o altă discuţie, acelaşi M.I. i-a mărturisit că nu inculpatul a fost agresorul şi că nu l-a recunoscut.
Agentul şef S.I., cu ocazia deplasării în teren la 6 februarie 2003, a inserat în procesul verbal că în dreptul locuinţei familiei D., câinele de urmărire „a pierdut urma de miros".
Deşi la urmărirea penală s-a efectuat fotograma a 3 amprente ridicate de la locul faptei, despre acestea organele de poliţie menţionând că erau apte pentru examen comparativ pe cerc de suspecţi, lucrarea nu a fost realizată.
Exercitându-şi rolul activ, prima instanţă a cerut relaţii de la Serviciul de criminalistică din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Dâmboviţa, autoritate care, cu adresa nr. 21721 din 28 iulie 2003 a precizat că respectivele amprente nu au fost create de degetele numitului D.D.A. din satul Mereni-Conteşti, judeţul Dâmboviţa.
Coroborând probele administrate, instanţa a reţinut că nu inculpatul D.D.A. era acea „persoană necunoscută" care în seara zilei de 5 februarie 2003, în jurul orelor 20,40 – 20,45 a agresat-o pe D.P.
Împotriva sentinţei, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi partea vătămată.
Motivul de apel formulat de parchet a vizat greşita achitare a inculpatului pentru cele două infracţiuni pentru care fusese trimis în judecată.
Apelanta parte vătămată a criticat sentinţa pentru greşita achitare a inculpatului şi greşita soluţionare a laturii civile, sens în care a cerut obligarea inculpatului la plata sumei de 1.200.000 lei despăgubiri civile şi a sumei de 50.000.000 lei daune morale.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 72 din 18 februarie 2004, a admis apelurile declarate, a desfiinţat sentinţa şi în baza dispoziţiilor art. 20 C. pen., raportat la art. 197 alin. (1) din acelaşi cod, inculpatul a fost condamnat la 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen. şi la 7 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi b) şi alin. (21) lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor şi executarea pedepsei cea mai grea, de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi a art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Pe latură civilă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile D.P., suma de 1.200.000 lei despăgubiri civile şi suma de 25.000.000 lei despăgubiri morale.
Instanţa de apel a motivat hotărârea pe faptul că în procesul-verbal încheiat la 6 februarie 2003 s-a reţinut că mănuşile găsite pe câmp aparţin inculpatului întrucât acest lucru a fost susţinut de martorul C.N. şi pe declaraţiile părţii vătămate.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel, inculpatul, în termenul legal, a declarat recurs, cazul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., respectiv s-a comis o eroare gravă de fapt.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Potrivit art. 62 C. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Pe de altă parte, art. 66 din acelaşi cod, prevede că inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
Alin. (2) al acestui text, prevede că în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Art. 75 din acelaşi cod, prevede că declaraţiile părţii vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Din verificarea lucrărilor cauzei, se reţine că inculpatul, în mod constant, atât la urmărirea penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, a susţinut că nu este vinovat. Pentru a-şi proba modul în care şi-a petrecut timpul, în seara zilei de 5 februarie 2003, în intervalul orar în care D.P. şi M.I., parte vătămată şi martor, au declarat fie că el s-ar fi aflat în casa unde ar fi săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, fie pe un drum în apropierea locuinţei victimei, inculpatul i-a indicat pe fratele său D.A.I. şi pe mama sa, D.M., persoane cu care locuia şi gospodărea. La urmărirea penală, acestea au declarat că inculpatul şi-a petrecut seara în compania lor, noaptea nu a părăsit deloc locuinţa, iar în dimineaţa zilei de 6 februarie 2003, a fost în compania mamei şi, ulterior, şi a fratelui său.
D.M. a mai declarat că mănuşile prezentate de organul de poliţie nu au aparţinut nici unuia din fiii săi şi că a discutat cu D.P. dacă fiul său D.D.A. a fost cel care a agresat-o, D.P. spunându-i că nu a fost el.
Referitor la declaraţiile părţii vătămate, acestea, constant, au fost contradictorii mergând de la susţinerea că agresorul a fost o persoană necunoscută, pe urmă că ea, trăgându-i fesul de pe cap, l-ar recunoaşte după înfăţişare şi după voce şi culminând cu relatarea că îl ştia pe inculpat mai demult, că şi-a dat seama că este el chiar atunci când voia să o violeze, recunoaşterea făcând-o după voce.
La recunoaşterea din grup, partea vătămată a declarat că nici o persoană prezentată nu este cea care a agresat-o ulterior, ea mărturisindu-i unei vecine, potrivit susţinerii acesteia, că l-a recunoscut pe inculpat, dar nu a spus acest lucru de teamă.
Şi declaraţiile martorului M.I. sunt contradictorii şi, posibil, au acest caracter şi din subiectivism, odată ce fiul său fusese indicat de inculpat ca fiind posibil suspect în cauză.
În aceste condiţii, urmărirea penală nefiind completă, recursul declarat de inculpat fiind fondat, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2, cu referire la art. 333 C. proc. pen., dosarul se va restitui Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
În completarea urmăririi penale, pe lângă confruntări între partea vătămată şi inculpat, pe de o parte, între acesta şi martori pe de altă parte, este necesară elucidarea aspectului privind cui aparţin mănuşile găsite pe câmp, provenienţa amprentelor prelevate de la locul faptei, reconstituirea, stadiul sau rezultatul cercetărilor în cauza comunicată de organele de poliţie sub nr. 82943 din 22 octombrie 2003 privind dosarul penal nr. 138552 din aceeaşi dată (adresa Inspectoratului de Poliţie al judeţului Dâmboviţa), precum şi orice alte probe apte stabilirii situaţiei de fapt şi vinovăţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul D.D.A. împotriva deciziei penale nr. 72 din 18 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 551 din 2 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa.
În baza art. 333 C. proc. pen., restituie dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa pentru completarea urmăririi penale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5326/2004. Penal. Recuzare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5330/2004. Penal. Art.20- 174 175 c. pen.... → |
|---|
