ICCJ. Decizia nr. 5632/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5632/2004
Dosar nr. 5381/2004
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2004
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 89 din 11 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Buzău, în dosarul nr. 468/2004, inculpatul R.V. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Conform art. 61 C. pen., a fost menţinută liberarea condiţionată pentru restul rămas neexecutat de 635 zile închisoare din pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 14 din 3 februarie 1998 a Tribunalului Ialomiţa.
S-au aplicat inculpatului prevederile art. 71 raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), privind pedeapsa accesorie.
Conform art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 24 februarie 2004 la zi.
În baza art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile B.D.N. suma de 2.190.000 lei cu titlul de despăgubiri, reprezentând contravaloarea unui telefon mobil.
Conform art. 170, cu referire la art. 169 C. proc. pen., s-a dispus restituirea către inculpat a unei cartele telefonice SIM, valabilă în reţeaua O., ridicată de la acesta în faza de urmărire penală.
În baza art. 191 C. pen., inculpatul a fost obligat să plătească suma de 3.000.000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.000.000 lei reprezentând onorariu apărător oficiu (400.000 lei în faza de urmărire şi 600.000 lei în prima instanţă), s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Buzău a reţinut că, în noaptea de 21 februarie 2004, inculpatul, aflat în trenul rapid Braşov - Galaţi, în acelaşi compartiment cu partea vătămată B.D.N., pe perioada opririi trenului în staţia Buzău, prin ameninţarea cu un cuţit, a determinat-o pe partea vătămată să-i dea un telefon mobil marca Sony Ericson, în valoare de 6.000.000 lei, după care la pornirea trenului din staţie a sărit din tren şi a fugit.
În faţa instanţei de fond, inculpatul s-a apărat arătând că nu a săvârşit infracţiunea de tâlhărie şi că în realitate a cumpărat telefonul mobil de la partea vătămată, contra sumei de 900.000 lei, diferenţa de 300.000 lei urmând să i-o dea ulterior în staţia Buzău, unde avea de primit bani de la nişte prieteni.
Instanţa de fond a înlăturat această apărare a inculpatului, având în vedere declaraţiile părţii vătămate, cât şi comportarea inculpatului după săvârşirea faptei, respectiv împrejurarea că a sărit din tren, după ce acesta s-a pus în mişcare.
Totodată, inculpatul nu a putut dovedi susţinerile făcute, în sensul că în gara Buzău urma să primească suma de 300.000 lei de la nişte prieteni, pe care intenţiona să o dea părţii vătămate în completarea sumei de 900.000 lei, cu care a pretins că a cumpărat telefonul mobil.
Împotriva sentinţei primei instanţe, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi inculpatul.
În apelul său, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul greşitei individualizări a sancţiunii aplicate inculpatului, pedeapsă pe care a considerat-o ca fiind prea mică.
inculpatul a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că în mod greşit a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în condiţiile în care nu există nici o probă certă din care să rezulte că el ar fi autorul acestei fapte.
În subsidiar, inculpatul apelant a solicitat reducerea pedepsei aplicate de Tribunalul Buzău, pe care a considerat-o excesivă în raport de fapta reţinută în sarcina sa.
Prin Decizia penală nr. 384 din 8 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 5074/2004 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău.
A fost desfiinţată în parte sentinţa penală nr. 89 din 11 mai 2004, a Tribunalului Buzău numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi, în rejudecare, a fost majorată la 8 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului R.V. pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R.V.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a dedus arestarea preventivă a acestuia de la 24 februarie 2004 la zi.
A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.V. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 teza I C. proc. pen.
În principal, inculpatul a susţinut că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, solicitând achitarea sa în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., deoarece nu a deposedat-o pe partea vătămată de telefonul mobil.
În subsidiar, inculpatul a solicitat casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, prin care i-a fost majorată pedeapsa la 8 ani închisoare şi menţinerea ca legală şi temeinică a pedepsei de 7 ani închisoare, aplicată de prima instanţă.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Înalta Curte constată că invocarea nevinovăţiei în raport de fapta săvârşită, contrazice nesusţinut probatoriile administrate în cauză.
Simpla afirmaţie a unei stări de fapt fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.
Astfel, în faţa instanţei de fond, inculpatul a susţinut într-o primă variantă că a cumpărat telefonul mobil de la partea vătămată B.D.N. contra sumei de 900.000 lei, apărare pe care, în mod corect, instanţa de fond a înlăturat-o, faţă de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor audiaţi în cauză.
În faţa instanţei de apel, inculpatul a susţinut o nouă variantă, afirmând că nu există nici o probă directă care să-l incrimineze şi că atât partea vătămată cât şi martorii, au revenit asupra declaraţiilor lor, arătând că nu pot preciza dacă inculpatul ori altă persoană s-a aflat în tren la data săvârşirii infracţiunii de tâlhărie.
Această apărare a inculpatului este infirmată de chiar declaraţiile date de acesta în faza de urmărire penală, în care a recunoscut întâlnirea cu partea vătămată şi faptul că „a cumpărat" un telefon mobil de la aceasta.
La rândul lor, martorii HG şi M.M., audiaţi în faţa instanţei, şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală, confirmând prezenţa inculpatului în tren la data şi ora comiterii infracţiunii de tâlhărie.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, pe baza probelor administrate în cauză a reţinut o situaţie de fapt corectă, cât şi împrejurarea că autorul infracţiunii este R.V. şi nu o altă persoană.
Din probele administrate în cauză, rezultă, în mod indubitabil că, la data de 21 februarie 2004, partea vătămată B.D. a plecat cu trenul rapid 733 din Braşov către Brăila, iar atunci când trenul a ajuns în staţia C.F.R. Buzău, respectiv, în jurul orelor 19,30, în compartiment a intrat inculpatul R.V., care a scos un cuţit din buzunar, cerându-i părţii vătămate să-i dea telefonul mobil pe care-l avea agăţat la gât.
La cererea agresorului, partea vătămată a scos cartela sa din telefonul mobil şi a introdus-o pe cea a inculpatului, după care i-a dat acestuia telefonul. Inculpatul a ieşit imediat din compartiment fugind către capătul vagonului. Deşi a fost urmărit şi prins de geacă de către partea vătămată, inculpatul a reuşit să sară din trenul care se pusese în mişcare, rostogolindu-se pe peron.
În cădere, inculpatul s-a lovit la mâna stângă, fapt care l-a determinat să se prezinte la Spitalul Judeţean Buzău, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.
Partea vătămată B.D.N. a relatat cele întâmplate martorilor HG şi M.M., controlor şi respectiv conductor tren, care l-au identificat pe inculpat ca fiind persoana ce fusese sancţionată contravenţional, întrucât călătorea fără bilet.
Aşa fiind, în mod corect, instanţele de fond şi apel au înlăturat ca nesincere declaraţiile inculpatului, din ansamblul probator administrat în cauză.
Nici cel de al doilea motiv de recurs invocat în subsidiar de inculpatul R.V. nu este fondat, pedeapsa aplicată acestuia de instanţa de apel fiind corect individualizată.
Înalta Curte apreciază că în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările concrete ale comiterii faptei (inculpatul s-a înarmat cu un cuţit şi a ameninţat-o pe partea vătămată, profitând că aceasta se afla singură în compartiment), de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat, prin săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică şi viaţa persoanei, cât şi bunurile acesteia, de urmările faptei comise (inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată de un telefon mobil), dar şi de conduita inculpatului, care a avut o poziţie procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, de faptul că nu se află la primul impact cu legea penală, suferind anterior 7 condamnări, ultima fiind de 7 ani închisoare, aplicată de Tribunalul Ialomiţa prin sentinţa penală nr. 14/1998, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, o reducere a cuantumului pedepsei aplicate nu ar fi temeinică, lipsind de conţinut dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi creând o disproporţie între scopul şi rezultatul acestora.
Pe de o parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar crea un sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, ar întreţine climatul infracţional şi ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 384 din 8 septembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Potrivit art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 24 februarie 2004 la 1 noiembrie 2004.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurentul inculpat să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva deciziei penale nr. 384 din 8 septembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 24 februarie 2004 la 1 noiembrie 2004.
obligă recurentul inculpat să plătească suma de 1.600.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
DEFINITIVĂ.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5578/2004. Penal. Art.215 alin.2 c.pen. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 5636/2004. Penal. Legea nr.678/2001. Recurs → |
|---|
