ICCJ. Decizia nr. 5329/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5329/2004
Dosar nr. 3001/2004
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa penală nr. 601 din 11 februarie 2003, a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului A.G., la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. a), e), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 75 lit. c) şi art. 37 lit. b) din acelaşi cod.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 6 septembrie 2002, la zi.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., l-a obligat pe inculpatul A.G. să achite părţii civile SC A. SRL Iaşi, suma de 10.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, în perioada 21 aprilie – 10 august 2002, inculpatul A.G. împreună cu un alt inculpat condamnat în cauză, a comis mai multe furturi din autoturisme parcate în locuri publice, cauzând un prejudiciu în valoare totală de 60.000.000 lei.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel inculpaţii A.G. şi B.A. În recursul său, inculpatul A.G. a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, în sensul reţinerii în sarcina sa a complicităţii la infracţiunea de furt calificat, având în vedere că el doar a asigurat paza şi în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate.
Inculpatul B.A. a solicitat achitarea, susţinând că nu există probe, din care să rezulte vinovăţia sa.
Tribunalul Iaşi, prin Decizia penală nr. 756 din 17 iunie 2003, a respins apelurile inculpaţilor, ca nefondate, cu motivarea că în mod corect şi în deplină concordanţă cu materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut în sarcina inculpaţilor săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. (1) şi art. 209 lit. a), e), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a realizat o corectă individualizare a pedepsei aplicate, în cadrul criteriilor generale prevăzute de art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu luarea în considerare a împrejurărilor comiterii faptelor, a prejudiciului produs, precum şi a elementelor ce caracterizează persoana inculpatului, astfel că nu se justifică reducerea acesteia.
În termenul legal, inculpatul A.G. a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 756 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Iaşi, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, susţinând că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat şi a solicitat reaprecierea materialului probator administrat şi reducerea pedepsei aplicate.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia penală nr. 787 din 11 septembrie 2003 a respins recursul, ca nefondat, reţinând că, în raport de materialul probator administrat în cauză, instanţele au reţinut corect vinovăţia inculpaţilor, făcând o justă încadrare în drept a faptelor comise de aceştia, iar în ce priveşte individualizarea pedepselor, au fost respectate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi nu se justifică reducerea pedepsei aplicate.
Împotriva hotărârilor mai sus menţionate, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi ale art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., criticându-le că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, deoarece, faptei săvârşite de inculpatul A.G. i s-a dat o greşită încadrare juridică, prin reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi în cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de casare invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare fondat numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, urmând a fi admis, ca atare.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), există recidivă când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
De asemenea, conform art. 38 alin. (2) din acelaşi cod, la stabilirea stării de recidivă, printre altele, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.
Totodată, conform art. 135 lit. a) C. pen., termenul de reabilitare judecătorească al unui condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, se compune dintr-o perioadă fixă de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate şi se calculează, potrivit art. 136 alin. (1) din acelaşi cod, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale.
În ceea ce privesc condamnările succesive, termenul de reabilitare se va calcula în funcţie de pedeapsa cea mai grea şi va începe să curgă de la data executării ultimei pedepse.
În cazul liberării condiţionate a executării unei pedepse, data executării va fi considerată aceea a împlinirii duratei pedepsei.
Revenind la cauză, se reţine că din actul de la dosarul de urmărire penală şi actele înaintate la dosar, anexate memoriului privind recursul în anulare rezultă că, prin sentinţa penală nr. 271 din 21 februarie 1991 a Judecătoriei Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 396 din 2 iulie 1991 a Tribunalului Iaşi, inculpatul A.G. a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., fiind arestat de la 18 iulie 1990 până la 6 februarie 1993, când a fost liberat condiţionat.
De asemenea, prin sentinţa penală nr. 2622 din 2 noiembrie 1993 a Judecătoriei Iaşi, menţinută prin Decizia penală nr. 96 din 8 martie 1994 a Tribunalului Iaşi, definitivă la expirarea termenului de recurs, inculpatul a fost condamnat la un an închisoare, pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă penală, în temeiul dispoziţiilor art. 61 C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată a restului neexecutat de 159 zile închisoare şi, prin contopirea acesteia cu pedeapsa de un an închisoare, a dispus ca inculpatul să execute, în final, un an şi 3 luni închisoare.
Inculpatul a fost arestat preventiv de la 22 iulie 1993, până la 26 august 1994, când a fost liberat condiţionat.
Ori, în raport de aceste condamnări succesive, conform art. 135 lit. a) C. pen., termenul de reabilitare judecătorească era de 5 ani şi 6 luni (4 + un an şi 6 luni) şi se socoteşte de la 21 octombrie 1994, când a expirat durata ultimei pedepse de un an şi 3 luni închisoare.
Aşadar, termenul de reabilitare judecătorească s-a împlinit la 20 aprilie 2000.
Cum inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză în perioada 21 aprilie 10 august 2002, după expirarea termenului de reabilitare, condamnările anterioare de 3 ani şi respectiv, un an şi 3 luni închisoare, nu pot constitui primul termen al recidivei.
Pe de altă parte, se constată că inculpatul a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 2447 din 25 aprilie 2002 a Judecătoriei Iaşi, definitivă prin neapelare la 7 mai 2002, la 4 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), pentru fapte comise în perioada 7 februarie – 16 martie 2001.
Se constată că nici această condamnare nu atrage starea de recidivă, întrucât, în cazul infracţiunilor continuate, data săvârşirii, în funcţie de care se stabileşte starea de recidivă, o reprezintă momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, iar nu data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
Rezultă aşadar că, în ceea ce priveşte infracţiunea continuată de furt calificat dedusă judecăţii în prezenta cauză, pentru stabilirea existenţei unei eventuale recidive, va fi avută în vedere data de 21 aprilie 2002, când s-a săvârşit prima acţiune şi au fost întrunite elementele infracţiunii de furt calificat.
Ori, raportând această dată (21 aprilie 2002) la sentinţa penală nr. 2447 din 25 aprilie 2002 a Judecătoriei Iaşi, definitivă prin neapelare la 7 mai 2002, se observă că fapta dedusă judecăţii în prezenta cauză este anterioară, nu doar rămânerii definitive a hotărârii menţionate, ci şi pronunţării acesteia.
Aşadar, raportul dintre condamnarea aplicată prin sentinţa penală nr. 2447 din 25 aprilie 2002 a Judecătoriei Iaşi şi fapta dedusă judecăţii în prezenta cauză, nu caracterizează starea de recidivă.
Aşa fiind, se constată că inculpatul A.G. nu a comis faptele deduse judecăţii, în stare de recidivă postexecutorie şi deci, instanţele reţinând în mod greşit dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), Curtea, le va înlătura şi va menţine pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului.
Cât priveşte susţinerea din recursul în anulare, în sensul că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 543/2002, întrucât la aplicarea actelor de clemenţă, în cazul infracţiunilor continuate va fi avut în vedere momentul epuizării, respectiv comiterea ultimei acţiuni care, în speţă, s-a săvârşit la 10 august 2002, se constată că nu este fondată.
În acest sens, este de observat că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2), pct. 12 din Legea nr. 543/2002, nu beneficiază de prevederile acestei legi, cei cărora li s-au aplicat pedepse, printre altele, şi pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) C. pen.
Cum în cauză, inculpatul A.G. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. a), e), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, rezultă în mod clar că pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului este exceptată de la beneficiul graţierii, astfel că solicitarea procurorului general de a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 543/2002, cu privire la această pedeapsă nu poate fi primită.
În consecinţă, pentru considerentele de mai sus, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa hotărârile atacate numai cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pe care le va înlătura şi va menţine pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 lit. a), e), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Va deduce din pedeapsa aplicată, perioada executată.
Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 601 din 11 februarie 2003 a Judecătoriei Iaşi, deciziei penale nr. 756 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Iaşi şi deciziei penale nr. 787 din 11 septembrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpatul A.G.
Casează hotărârile atacate numai cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pe care le înlătură, cu menţinerea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului.
Deduce din pedeapsa aplicată, perioada executată.
Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5327/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5542/2004. Penal. Cont.anulare. Contestaţie... → |
|---|
