ICCJ. Decizia nr. 5639/2004. Penal. Revizuire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5639/2004
Dosar nr. 4387/2004
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2004
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 58 din 11 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. 4487/2003, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de condamnatul N.F.
A fost obligat revizuientul la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava sub nr. 4487 din 16 mai 2003, condamnatul N.F., deţinut în Penitenciarul Botoşani, a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 106 din 29 octombrie 1997 a Tribunalului Suceava, modificată prin Decizia penală nr. 182 din 3 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Suceava, definitivă prin Decizia penală nr. 4944 din 8 decembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
Cererea nefiind motivată de către revizuient, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în concluziile formulate şi înaintate instanţei, a solicitat respingerea acesteia.
Oral, în instanţă, precum şi prin memoriile depuse, revizuientul a arătat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.
Astfel, revizuientul a susţinut că printre lucrurile personale ale condamnatului B.E. a descoperit o scrisoare adresată acestuia de către deţinutul S.I. (cu titlul „Salut J."), în care acesta din urmă descria în amănunt unele fapte penale despre care afirma că personal le-a săvârşit; că, printre acestea, figura şi fapta pentru care revizuientul a fost condamnat şi în a cărei executare se afla. Revizuientul a mai susţinut că acest act constituie o împrejurare necunoscută de instanţă la momentul soluţionării cauzei.
A mai arătat, de asemeni, că numiţii HG şi T.I. procuror şi respectiv lucrător de poliţie au comis infracţiunile de abuz în serviciu în cauza a cărei revizuire a solicitat-o, prin aceea că au procedat la audierea numiţilor J.L. şi M.N. după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă. De asemeni, a mai invederat că unele acte procedurale, respectiv prelevarea amprentelor, recunoaşterea sa din grup de persoane, pe baza unor fotografii, s-au făcut fără respectarea dispoziţiilor legale.
Având în vedere înscrisul nou depus de revizuient la dosarul cauzei, Tribunalul a admis proba cu martori solicitată de acesta şi a procedat la audierea, în calitate de martori, a expeditorului scrisorii, respectiv a numitului S.I., precum şi a numitului H.C.
În declaraţia dată în faţa instanţei, martorul S.I. a arătat că este autorul faptei, pentru care revizuientul a fost condamnat definitiv, relatând totodată şi modul de comitere a acesteia.
La termenul de judecată din data de 27 octombrie 2003, instanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 403 C. proc. pen., a admis în principiu cererea de revizuire, cu motivarea că în cauză s-au descoperit împrejurări noi, necunoscute de către instanţe la soluţionarea cauzei, respectiv înscrisul depus de revizuient la dosar şi care indică drept autor al faptei o altă persoană, respectiv pe numitul S.I.
După admiterea în principiu, Tribunalul a procedat la readministrarea unor probe şi la administrarea altora noi, la solicitarea revizuientului.
Astfel, au fost reaudiaţi: partea vătămată C.S., martorii H.V., L.M., M.N., S.C., C.L., S.E., C.I., B.D., şi au fost audiaţi în calitate de martori B.E.J., D.E., B.F., T.D. şi B.M. S-a solicitat, de asemenea, şi fişa de cazier a numitului S.I.
Din coroborarea tuturor acestor probe cu celelalte probatorii existente la dosarul cauzei, administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, prima instanţă a ajuns la concluzia că cererea de revizuire formulată de condamnatul N.F. este nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel revizuientul – condamnat N.F. care a reiterat motivele invocate în faţa instanţei de fond.
Prin Decizia penală nr. 216 din 12 iulie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 2614/2004, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul N.F.
A fost obligat apelantul – revizuient la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva decizie penale nr. 216 din 12 iulie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs revizuientul N.F. care, prin apărătorul ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9, pct. 18, pct. 10 şi pct. 171 C. proc. pen.
Revizuientul a apreciat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, că s-a comis o gravă eroare de fapt, în sensul că hotărârea se bazează pe o apreciere denaturată a probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea.
Totodată, revizuientul a învederat că, în mod neprocedural a fost conservată sticla de rom pretins purtătoare de amprentă şi că audierea martorilor J.L. şi M.N., după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, numiţii HG şi T.I. (procuror şi respectiv lucrător de poliţie) săvârşind infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 182 din 3 noiembrie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 1935/1999 şi care a modificat în totalitate sentinţa penală nr. 106 din 29 octombrie 1997 a Tribunalului Suceava, inculpatul N.F. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 37 lit. a) şi art. 65 C. pen.
În baza art. 83 C. pen., s-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării restului de pedeapsă de un an, 5 luni şi 25 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 895/1994 a Judecătoriei Rădăuţi, rest ce a fost adăugat la pedeapsa aplicată şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani, 5 luni şi 25 zile în regim privativ de libertate.
Prin Decizia penală nr. 4944 din 8 decembrie 2000, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. 4496/1999, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
S-a reţinut că, după ce, în prealabil, a studiat locul unde partea vătămată C.S. este angajată, comportamentul ei, traseul parcurs de aceasta, programul şi domiciliul său, în seara de 8 octombrie 1996, în jurul orelor 21,30, inculpatul, mascat cu un batic, îmbrăcat cu o geacă şi având mănuşi, a aşteptat-o pe palierul unui etaj al blocului în care aceasta locuia.
Observând că partea vătămată a intrat în bloc, inculpatul a abandonat sticla din care consuma băuturi alcoolice şi i-a ieşit în faţă părţii vătămate, pe care, după ce a lovit-o, a deposedat-o de sacoşa în care aceasta avea suma de 5.940.000 lei, reprezentând încasările curente ale firmei la care partea vătămată era angajată.
În urma loviturilor ce i-au fost aplicate, partea vătămată a suferit leziuni, pentru a căror vindecare a necesitat 12 – 15 zile de îngrijiri medicale.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că, susţinerile martorului S.I., în sensul că el este autorul faptei pentru care revizuientul a fost condamnat nu sunt confirmate de nici una din probele readministrate şi respectiv administrate după admiterea în principiu a cererii de revizuire ci, dimpotrivă sunt contrazise de acest ansamblu probator, care îl indică pe revizuient ca autor al infracţiunii.
Deşi revizuientul a arătat că, în seara de 8 octombrie 1996, începând cu orele 20,00 şi până a doua zi s-a aflat în comuna Pătrăuţii Vechi, la numitul I.A., audiaţi de către organele de urmărire penală la datele de 23 ianuarie 1997, respectiv 24 ianuarie 1997, atât martorul I.A., cât şi martora I.O. au precizat că, într-adevăr, revizuientul a fost la domiciliul lor într-o seară de la începutul lunii octombrie, fără a putea menţiona cu exactitate data. Ulterior, în faţa instanţei, aceiaşi martori au invederat, cu precizie data de 8 octombrie 1997 ca fiind cea în care revizuientul i-a vizitat. Or, primele declaraţii se situează mai aproape de momentul săvârşirii faptei, presupunând o atitudine sinceră a martorilor.
Ca atare, nu se poate reţine ca fiind certă prezenţa inculpatului la familia I. în seara de 8 octombrie 1996.
Deşi revizuientul a susţinut că, în seara de 8 octombrie 1996, ar fi încasat de la numitul B.G. suma de 1.000.000 lei reprezentând contravaloarea unor obiecte de mobilier, fiind audiat, martorul B.G. a infirmat apărarea formulată de acesta precizând că tranzacţia a avut loc, în jurul datei de 2000 sau 25 septembrie 1996.
Totodată, martorul Ţ.G. a relatat că revizuientul s-a interesat de persoana părţii vătămate C.S., cu câteva zile înainte, aspect recunoscut de inculpat, dar motivat prin aceea că dorea să o cunoască. Martorul l-a informat şi cu privire la adresa părţii vătămate. Acelaşi martor a relatat că, în seara de 8 octombrie 1996, i-a împrumutat inculpatului o geacă, acesta spunându-i că „merge la o şustă", geacă pe care nu i-a mai înapoiat-o.
Martorul H.I. a relatat că, la data de 8 octombrie 1996, după ora 20,00, i-a vândut revizuientului poliuretan pentru tapiţerie, contra sumei de 200.000 lei.
În aceeaşi seară, fără a putea preciza însă cu exactitate ora, revizuientul s-a întâlnit cu martorul M.N., căruia i-a relatat că, tocmai cumpărase nişte poliuretan, arătându-i totodată că se află în posesia unei sume de bani, depozitată într-o sacoşă de plastic.
Deşi ulterior, în faţa instanţei şi-a schimbat depoziţia, cu motivarea că a fost constrâns de organele de poliţie să declare astfel (fără însă să facă vreo dovadă în acest sens), martorul S.E.M. a relatat că, prin luna octombrie 1996, N.F. a venit în municipiul Iaşi, deoarece era urmărit de Poliţia municipiului Rădăuţi, întrucât săvârşise un act ilegal asupra unei femei în municipiul Rădăuţi, fără a face alte precizări.
Deşi este real faptul că partea vătămată nu a putut preciza dacă revizuientul este autorul infracţiunii, trebuie avut în vedere că acesta avea faţa acoperită cu un batic şi că activitatea infracţională a fost de scurtă durată, creându-i părţii vătămate o stare de emoţie puternică.
În dovedirea vinovăţiei inculpatului, o probă ştiinţifică care nu poate fi înlăturată o constituie amprenta digitală prelevată de pe sticla de rom găsită la locul faptei.
Deşi revizuientul a susţinut că, nu au fost respectate normele de procedură la prelevarea amprentei, aceasta fiind contrafăcută, utilizându-se fişa decadactilară a inculpatului aflată în arhivele poliţiei, această susţinere este contrazisă de actele existente la dosar, respectiv procesul – verbal de cercetare a locului faptei, încheiat cu participarea martorilor asistenţi G.M. şi L.M., adresa Poliţiei municipiului Rădăuţi de înaintare către F.P.C., la data de 9 octombrie 1996 (deci imediat după comiterea faptei), a urmei papilare, raportul de constatare tehnico – ştiinţifică şi raportul de expertiză criminalistică, ultimul efectuat la L.I.E.C. Bucureşti.
Împrejurarea că sticla din care inculpatul a consumat băuturi alcoolice nu a putut fi prezentată în faţa instanţelor, precum şi faptul că martorul T.D., nu a mai putut relata cu precizie toate detaliile de la momentul cercetării la faţa locului, dată fiind, durata mare de timp scursă, nu conduc la concluzia inexistenţei vinovăţiei inculpatului, întrucât amprenta digitală a fost luată şi conservată, pe baza ei efectuându-se expertiza criminalistică.
Deşi martorul S.I. s-a autodenunţat ca autor al faptei, descriind-o cu lux de amănunte, Înalta Curte are în vedere că, afirmaţiile sale nu sunt susţinute de nici una dintre probele readministrate, respectiv nou administrate în cauză. Cum o declaraţie de recunoaştere, fără nici un element care să o susţină, nu poate prin ea însăşi să dovedească vinovăţia unei persoane, şi cum numitul S.I. a fost condamnat la mai multe pedepse cu închisoarea, printre care şi pentru o infracţiune concurentă cu fapta a cărei săvârşire „o recunoaşte", toate acestea sunt elemente de natură a înlătura ca nesinceră această declaraţie.
Deşi înscrisul intitulat „Salut J.", conţine o descriere a unei fapte comise pe raza municipiului Rădăuţi, cu un mod de operare similar celui reţinut în hotărârea de condamnare a revizuientului, acest aspect nu este de natură să conducă, doar prin el însuşi, la certitudinea că există identitate de fapte şi nici nu înlătură posibilitatea unei reconstituiri de probe, în condiţiile în care nici o altă probă administrată nu conduce la concluzia vinovăţiei martorului S.I., în ce priveşte fapta pentru care revizuientul a fost condamnat.
Pe de altă parte, potrivit art. 394 lit. a), b) şi d) C. proc. pen., invocate în prezenta cauză ca motive de revizuire, o hotărâre definitivă poate fi revizuită dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; dacă un martor, un expert, sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, dacă un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat cercetarea penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.
Conform art. 394 alin. (2) C. proc. pen., cazul de la lit. a) (fapte sau împrejurări noi) constituie motiv de revizuire, doar dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
În cauză, după cum s-a arătat anterior au fost administrate numeroase probe care coroborate îl încriminează ca autor pe revizuient (declaraţiile martorilor, ale părţii vătămate, expertiza criminalistică efectuată de L.I.E.C. – Bucureşti). În aceste împrejurări, scrisoarea expediată de numitul S.I. nu este confirmată de nici o altă probă din dosar şi drept consecinţă, ea nu poate duce la revizuirea hotărârii, în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b) şi d) C. proc. pen., invocate de recurent, nu sunt nici ele incidente în cauză.
Potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., mărturia mincinoasă, o altă infracţiune comisă de un membru al completului de judecată, de procuror sau de persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, când sunt invocate drept temei de revizuire, nu pot fi dovedite decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau prin ordonanţa procurorului. Doar un proces separat ar putea asigura stabilirea certă şi cu toate garanţiile procesuale a comiterii unei eventuale infracţiuni de mărturie mincinoasă sau abuz în serviciu, asigurând astfel părţilor şi dreptul de a exercita toate căile de atac prevăzute de lege.
Este adevărat că art. 395 alin. (2) C. proc. pen., admite că mărturia mincinoasă se poate constata în procedura de revizuire şi prin alte dovezi decât o hotărâre judecătorească sau ordonanţă a procurorului. Aceasta este însă posibil doar atunci când hotărârea judecătorească sau ordonanţa nu se pot obţine, pentru că organele respective nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei (exemplu: martorul care între timp a decedat şi împotriva lui nu se poate desfăşura procesul penal pentru mărturie mincinoasă).
Or, în cauza de faţă nu s-a făcut dovada că instanţa sau procurorul au fost investiţi cu vreuna dintre infracţiunile la care se referă art. 394 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen., şi că aceste organe au confirmat că nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei. Drept urmare, situaţiile menţionate nu se pot constata în procedura de revizuire.
Cum în cauză nu este incident nici unul dintre motivele de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.F.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurentul – revizuient să plătească statului suma de 1.000.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.F. împotriva deciziei penale nr. 216 din 12 iulie 2004 a Curţii de Apel Suceava.
Obligă recurentul condamnat să plătească suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5604/2004. Penal. Amânare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5671/2004. Penal. Art.208,209 c.pen. Recurs... → |
|---|
