ICCJ. Decizia nr. 6317/2004. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6317/2004
Dosar nr. 2589/2004
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 30 din 20 aprilie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului C.G. împotriva rezoluţiei nr. 255/ P din 4 septembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe notarul public D.N. şi intimatul P.G.
Pentru a se pronunţa această sentinţă pe baza probatoriului s-au reţinut următoarele:
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin rezoluţia nr. 255/ P din 4 septembrie 2003, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public D.N., din circumscripţia Judecătoriei Pătârlagele, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât faptei acestuia îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume vinovăţia sub forma intenţiei ca element al laturii subiective.
Prin aceeaşi rezoluţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul P.G., pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura obiectivă.
Temeiul neînceperii urmăririi penale l-au constituit dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. şi art. 209 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, procurorul a constatat că din actele premergătoare începerii urmăririi penale efectuate în cauză, a rezultat că organele de poliţie din cadrul Serviciului Ordine Publică al I.P.J. Buzău, s-au sesizat din oficiu cu faptul că notarul public D.N. din circumscripţia Judecătoriei Pătârlagele a autentificat la data de 24 septembrie 2002 sub nr. 754 un contract de vânzare cumpărare, prin care, pe baza declaraţiilor false ale cumpărătorului P.G. a înserat cu intenţie menţiuni neconforme cu realitatea.
În concret, s-a constatat că în procesul verbal de sesizare din oficiu întocmit de organele de poliţie se precizează că actul translativ de proprietate conţine date nereale cu privire la gradul de rudenie existent între părţi şi la preţul vânzării.
Astfel, deşi în contract se stipulează ca preţ al vânzării suma de 20.000.000 lei, în realitate suma nu s-a predat, respectiv primit între părţi care de altfel nu sunt rude, deşi în act se specifică faptul că beneficiarul vânzării este nepotul înstrăinătorului.
Ca situaţie de fapt, se reţine că la 24 septembrie 2002, la Biroul notarului public D.N. din Pătârlagele, s-au prezentat C.C. în vârstă de 89 ani, împreună cu P.G., ambii din comuna Calvini, judeţ Buzău, cu scopul declarat ca primul să înstrăineze către cel de-al doilea întreaga sa avere mobilă şi imobilă.
Iniţial, cei doi s-au interesat ce taxă notarială ar fi trebuit să plătească pentru autentificarea actului de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere, şi aflând care este suma, şi părându-li-se, probabil prea mare, au renunţat la această idee şi au solicitat încheierea unui contract de vânzare cumpărare în formă tipică, cu clauză de uzufruct viager, doar pentru o parte din averea înstrăinătorului, respectiv casa şi anexa gospodărească, din cărămidă şi 4.000 mp. teren curţi-construcţii şi arabil, situat în intravilanul satului şi comunei Calvini, judeţ Buzău.
Părţile au declarat în faţa notarului public că P.G. este nepotul lui C.C., iar preţul vânzării este de 20.000.000 lei pe care vânzătorul i-a predat şi cumpărătorul i-a primit.
În realitate, s-a dovedit că între cei doi nu există nici un grad de rudenie, fiind doar vecini, iar preţul declarat al vânzării s-a numărat şi nu s-a primit, voinţa reală a părţilor fiind aceea ca bătrânul C.C. să primească întreţinerea pe tot timpul vieţii de la dobânditorul averii sale.
Pentru restul bunurilor mobile şi imobile ce le deţinea în proprietate şi care nu au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, C.C. a dispus pentru cazul morţii sale, prin testamentul autentificat sub nr. 755 din 24 septembrie 2002 la acelaşi birou notarial, în favoarea lui P.G. şi a soţiei acestuia P.M., evitând astfel taxa notarială costisitoare ce trebuia plătită în cazul vânzării.
Motivul pentru care nu s-a recurs la testament pentru întreaga avere îl reprezintă suspiciunile lui P.G. în legătură cu posibilitatea revocării testamentului pe timpul vieţii testatorului şi s-a dovedit că aceste temeri au fost justificate întrucât la 6 martie 2003, C.C. s-a prezentat din nou la Biroul notarului public D.N., de această dată însoţit de nepotul său de văr, C.G., în favoarea căruia a testat întreaga sa avere mobilă şi imobilă, prin actul autentificat sub nr. 182 din 6 martie 2003.
Testatorul şi-a motivat hotărârea de a revocat tacit primul testament, prin aceea că nu primeşte îngrijirea şi respectul cuvenit de la familia P. şi chiar s-a interesat, împreună cu noul beneficiar al bunurilor sale, de posibilitatea de a desfiinţa contractul de vânzare cumpărare încheiat cu P.G. pentru o parte din averea pe care a înstrăinat-o acestuia.
Pe de altă parte, s-a dovedit că nici C.G. nu a fost ultimul legatar universal al unchiului său, deoarece acesta din urmă şi-a testat averea încă o dată în favoarea unei nepoate înainte de sfârşitul vieţii, care s-a întâmplat la 27 mai 2003, prin suicid.
Referitor la activitatea notarului public D.N., procurorul a constatat că la autentificarea contractului de vânzare cumpărare nr. 754 din 24 septembrie 2002, a ţinut seama de voinţa declarată a părţilor, asumată prin cererea prealabilă ce i-a fost adresată şi prin semnarea actului în forma sa finală, după luarea la cunoştinţă a conţinutului său.
Notarul public nu a pus la îndoială autenticitatea celor declarate de părţi, afirmaţiile acestora nereale privitoare la gradul de rudenie şi la preţul vânzării, fiind consemnate în contract cu bună credinţă şi faţă de tipul de act solicitat nu trebuiau efectuate verificări din partea sa.
În fine, s-a mai constatat de către anchetator că, declararea necorespunzătoare a adevărului de către P.G. în faţa notarului public, nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), privind infracţiunea de fals în declaraţii, întrucât nu s-a stabilit că declaraţia a fost făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul şi în concret nici nu era de natură a produce vreo astfel de consecinţă.
În raport de rezultatul acestor cercetări penale, respectiv din actele premergătoare începerii urmăririi penale, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public D.N., pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), şi faţă de P.G., pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Petiţionarul C.G., nemulţumit de această sentinţă, în termenul legal, a declarat recurs, nemotivat în scris şi deşi i s-au acordat 3 termene, atât el cât şi apărătorul său ales şi angajat din 21 iunie 2004, nu s-au prezentat pentru susţinerea orală a acestuia.
După verificarea din oficiu a hotărârii atacate, precum şi a probatoriului pe care se fundamentează şi în special examinându-se dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nr. 255/P/2003 şi care s-a finalizat, cu elaborarea rezoluţiei din 4 septembrie 2003 de neînceperea urmăririi penale faţă de notarul D.N. şi intimatul P.G., se constată că hotărârea atacată este temeinică şi legală, iar recursul nefondat.
Se va reţine aceasta, deoarece în ceea ce-l priveşte pe notarul public D.N., intimat în cauză, la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, a respectat voinţa declarată a părţilor, asumată atât prin cererea prealabilă ce i s-a adresat, precum şi prin semnarea actului în forma finală şi după ce au luat cunoştinţă de conţinutul acestuia.
Apoi, declararea necorespunzătoare adevărului, de către intimatul P.G., în faţa notarului, nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), atâta timp cât nu era în concret, producătoare de consecinţe juridice.
Aşa fiind, sentinţa penală atacată fiind temeinică şi legală, va fi menţinută, iar recursul respins, ca nefondat, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul C.G. împotriva sentinţei penale nr. 30 din 20 aprilie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă pe recurentul petiţionar să plătească suma de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6310/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6318/2004. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
