ICCJ. Decizia nr. 6798/2004. Penal. Art 208,209 c, pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6798/2004
Dosar nr. 4970/2004
Şedinţa publică din 15 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei penale nr. 613/ R din 31 octombrie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş pentru motivul că instanţa de recurs a comis o gravă eroare de fapt în aprecierea probelor administrate cu consecinţa greşitei achitări a inculpatului G.B.
Prin sentinţa penală nr. 1093 din 14 iulie 2003, Judecătoria Târgu Mureş l-a condamnat pe inculpatul G.B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 14 iulie 2003 până la 12 august 2003.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului, perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 5 martie 2003 până la zi.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., s-a dispus admiterea acţiunii civile formulată în cauză şi obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile în sumă de 6.500.000 lei către părţile civile N.M. şi N.B.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.500.000 lei, din care 300.000 lei, reprezintă onorariul apărătorului din oficiu avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
S-a reţinut că, la data de 10 februarie 2003, prin escaladare şi efracţie, inculpatul G.B. a pătruns în locuinţa părţilor vătămate N.B. şi N.M. de unde au sustras bunuri în valoare de 6,5 milioane lei.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: proces-verbal de consemnare a plângerii, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe fotografice, raport de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică, declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor V.K., L.E., declaraţiile inculpatului care a negat săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa.
Tribunalul Mureş, prin Decizia penală nr. 454 din 2 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Curtea de Apel Târgu Mureş, prin Decizia penală menţionată, a admis recursul declarat de inculpat şi, în baza art. 11 pct. 2, art. 10 alin. 1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea acestuia.
Instanţa de control judiciar a constatat că singura probă care îl incriminează pe inculpat ca fiind autorul faptei este raportul de constatare tehnic-ştiinţifică dactiloscopică, în condiţiile în care celelalte probe demonstrează că faţă de acesta este pe deplin incidentă prezumţia de nevinovăţie.
Prin recursul în anulare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat casarea hotărârii instanţei de recurs ca fiind contrară legii şi menţinerea hotărârilor instanţelor de fond şi de apel.
S-a susţinut că interpretarea corectă a probelor administrate dovedeşte indubitabil că inculpatul a săvârşit fapta dedusă judecăţii, impunându-se condamnarea acestuia în baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.
Recursul în anulare este fondat.
Aflarea adevărului, dublată de rolul activ al organelor judiciare, constituie două dintre regulile de bază ale procesului penal, a căror respectare condiţionează în mod esenţial normala desfăşurare a acestuia. Ambele reguli au valoare de principii fundamentale şi sunt consacrate în art. 3 şi 4 C. proc. pen., texte legale ce prevăd expres obligaţia aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, prin implicarea activă a organelor judiciare.
Art. 62 C. proc. pen., reglementează obligaţia lămurii cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe. Cu alte cuvinte, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată sunt obligate să clarifice pe deplin cauza, bazându-se pe elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pronunţării unei juste soluţii în proces.
În cauză, în baza trimiterii în judecată a stat Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică de natură dactiloscopică ale cărui concluzii sunt categorice în sensul că, cele două urme papilare descoperite cu ocazia cercetării locului faptei au fost create de inculpat, aşa cum atestă procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto, coroborate cu declaraţiile părţilor vătămate.
Este adevărat că inculpatul G.B. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, susţinând la urmărirea penală că nu cunoaşte familia părţilor vătămate şi nu îşi poate explica prezenţa urmelor sale papilare pe cele două obiecte din locuinţa acesteia, fără să propună probe în apărarea sa.
În şedinţa publică din 31 octombrie 2003, instanţa de recurs, în timpul dezbaterilor „a efectuat un experiment în sala de şedinţă, respectiv, s-a măsurat talpa piciorului încălţat a inculpatului G.B., constatând că aceasta măsoară 28 cm, pentru a fi comparată cu urma de încălţăminte luată de la faţa locului.
Pe baza acestor elemente noi din cursul judecăţii, instanţa de recurs a apreciat că, în cauză, singura probă care îl incriminează pe inculpat este raportul de expertiză dactiloscopică, restul probatoriului demonstrând însă incidenţa deplină a prezumţiei de nevinovăţie, ceea ce creează un dubiu care îi profită inculpatului, astfel încât, a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar sau de instanţa de judecată în urma tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Dacă probele sunt contradictorii, instanţa poate să reţină pe unele ca fiind expresia adevărului, cu obligaţia de a motiva înlăturarea celorlalte. Indiferent de numărul şi natura probelor administrate în cauză, pentru stabilirea adevărului nu se face o paritate a lor. Din ansamblul probelor administrate într-o cauză este posibil ca doar una sau unele să confirme concluzia că inculpatul este autorul faptei, restul probelor putând fi nerelevante sau neconvingătoare.
Astfel, în prezenta cauză, conform procesului-verbal, cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului s-au descoperit şi ridicat trei urme papilare de pe cutia de lemn ornamental din camera mică şi de pe un obiect ceramic din camera mare. Fotografiile efectuate cu ocazia cercetării atestă starea şi descrierea de ansamblu şi în detaliu a locului săvârşirii faptei, prin întocmirea acestor fotografii, vizate şi anexate procesului-verbal, ilustrându-se fidel împrejurările comiterii faptei.
Totodată, procesul-verbal încheiat cu această ocazie, şi căruia legea îi recunoaşte, potrivit art. 90 C. proc. pen., caracterul de mijloc de probă, a fost întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Astfel, cercetarea la faţa locului s-a efectuat în prezenţa a doi martori asistenţi şi cuprinde toate menţiunile cerute de lege, în conformitate cu art. 129 alin. (2), art. 92 alin. (1), art. 91 C. proc. pen.
De asemenea, potrivit concluziilor cuprinse în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, urmele papilare descoperite şi ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului au fost create de degetul mare de la mâna stângă a inculpatului G.B.
Identificarea acestor urme papilare la locul săvârşirii faptei dovedesc cu certitudine prezenţa inculpatului în locuinţa părţilor vătămate şi contactul material al acestuia cu suportul în care se păstrau bunurile furate. Tot cu certitudine rezultă din probele dosarului că prezenţa acestor urme papilare nu se pot justifica în alt mod, deoarece părţile vătămate neagă că îl cunosc pe inculpat şi că acesta ar mai fi fost vreodată în locuinţa lor, iar imposibilitatea transferării unor urme papilare ridicate anterior de pe un obiect, pe un alt obiect, este evidentă. Astfel, se înlătură şi apărarea inculpatului că prezenţa urmelor sale papilare în locuinţa părţilor vătămate se datorează stăruinţei organelor locale ale poliţiei de a-i înscena o faptă penală.
Pentru a proba lipsa de temeinicie a învinuirii, inculpatul a propus, şi instanţa a încuviinţat, audierea martorei L.D., cu domiciliul în Sângeorgiu de Mureş, tema probatorie (consemnată în încheierea din 23 aprilie 2003) fiind prezenţa inculpatului la data de 10 februarie 2003 la locuinţa acesteia, unde a executat lucrări de tinichigerie.
Martora încuviinţată de instanţă nu s-a prezentat, instanţa admiţând, la data la care urma să fie audiată, înlocuirea ei cu altă martoră (fiica sa L.E.), domiciliată la altă adresă decât prima martoră. Noua martoră susţine, în declaraţia dată în faţa instanţei că, la 10 februarie 2003, inculpatul a executat lucrări de tinichigerie la locuinţa ei, de dimineaţă şi până după-masă şi îşi aminteşte cu exactitate data, deoarece a încasat alocaţia de copii, deşi admite că alocaţia nu se plăteşte la o dată fixă în fiecare lună, ci în jurul anumitei date.
Faţă de împrejurările relatate, este adevărat că declaraţia martorei L.E. nu poate inspira încredere, nefiind de natură să înlăture împrejurarea probată convingător cu urmele papilare ale inculpatului pe obiecte din locuinţa părţilor vătămate, că el a fost la data de 10 februarie 2003 în acea locuinţă, cu atât mai mult cu cât, cu ocazia propunerii şi încuviinţării probelor, prin încheierea din 23 aprilie 2003, inculpatul a susţinut că, la data săvârşirii faptei, se afla la domiciliul lui L.D., iar nu la cel al lui L.E.
În consecinţă, dispunând achitarea inculpatului, Curtea de Apel Târgu Mureş a comis o eroare gravă de fapt.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să admită recursul în anulare, să caseze hotărârea atacată şi să menţină hotărârile instanţelor de fond şi de apel.
Onorariul apărătorului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Văzând dispoziţiile art. 4141 C. proc. pen., art. 189 şi art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei penale nr. 613 din 31 octombrie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş, privind pe intimatul inculpat G.B.
Casează hotărârea atacată şi menţine sentinţa penală nr. 1093 din 14 iulie 2003 a Judecătoriei Târgu Mureş şi Decizia penală nr. 454 din 2 octombrie 2003 a Tribunalului Mureş.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6787/2004. Penal. Art.174,175 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6804/2004. Penal. întrerupere executare... → |
|---|
