ICCJ. Decizia nr. 928/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.928/2004
Dosar nr. 2147/2003
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 56 din 17 februarie 2003, Tribunalul Prahova a condamnat, printre alţii, pe inculpatul R.E.A., la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 20 şi art. 21, raportat la art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) lit. f), cu aplicarea art. 75 lit. c) şi art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Instanţa a constatat că nu s-a produs nici un prejudiciu părţii vătămate, inculpatul fiind obligat la plata sumei de 910.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că, în ziua de 27 mai 2001, inculpatul însoţit de M.G. şi R.S.N., condamnaţi şi ei în cauză, s-au deplasat în zona staţiei C.F.R. Giurgiu şi au încercat să sustragă un indicator montat pe calea ferată. Astfel, după ce au desfăcut una dintre piuliţele de prindere a inductorului la calea de rulare, respectiv, firul 1 aflat în zona pasajului rutier Ploieşti - Bucureşti, au fost surprinşi de un agent de pază al SC B.P. SRL Bucureşti, care efectua serviciul în zona staţiei C.F.R. Giurgiu.
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, inculpaţii, criticând-o pentru netemeinicie cu referire la modalitatea de executare a pedepselor care, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare, prevăzute de art. 74 C. pen., să fie coborâte sub minimul special prevăzut de lege şi suspendarea condiţionată a executării lor.
Secţia penală a Curţii de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 213 din 23 aprilie 2003, a respins ca nefondate apelurile inculpaţilor, apreciind că pedepsele sunt just individualizate, ţinând seama de împrejurările în care inculpaţii au acţionat şi obiectul material vizat, şi anume „o componentă care contribuie la siguranţa circulaţiei pe căile ferate", ceea ce reprezintă un pericol social deosebit, deoarece puteau să provoace chiar o catastrofă feroviară.
În termen legal, Decizia a fost atacată cu recursul declarat de inculpatul R.E.A. care, prin reiterarea aceluiaşi motiv de netemeinicie, analizat şi de către instanţa de apel, solicită reducerea pedepsei aplicate.
Examinând Decizia atacată în raport de cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza întâi C. proc. pen., precum şi din oficiu potrivit dispoziţiilor cuprinse în alin. (3) din acelaşi articol, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul nefondat, urmând a fi respins.
1. În ceea ce priveşte excepţia de tardivitate a recursului formulat de către inculpat, ridicată de către procurorul de şedinţă, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
În acest sens, termenul de recurs este de 10 zile, potrivit art. 3853 alin. (1), iar el curge după distincţiile prevăzute de art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare.
Totodată, conform art. 186 alin. (2) şi (4) C. pen. (referitor la calculul termenelor procedurale) „La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte" iar „Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează."
Revenind la cauză, se constată că inculpatul aflat în stare de libertate, a fost prezent atât la dezbateri cât şi la pronunţare, la termenul din 23 aprilie 2003, iar recursul declarat a fost primit la data de 5 mai 2003, deci în prima zi lucrătoare după ziua de 4 mai 2003 nelucrătoare (duminică), ceea ce din punctul de vedere al reglementărilor menţionate este un recurs declarat în termen.
2. Analizat pe fond, recursul nu este fondat, deoarece la stabilirea şi menţinerea pedepsei, care reprezintă minimul special prevăzut de lege pentru tentativa de furt calificat, instanţele au luat în considerare pericolul social concret al faptei săvârşite: acţionarea în grup, cu atragerea unui inculpat minor, asupra unui obiectiv de importanţă naţională, precum şi de datele referitoare la persoana sa care, nu se confruntă pentru prima oară cu rigorile legii penale, astfel că nu au aplicat şi menţinut o pedeapsă greşit individualizată.
În consecinţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând neîndeplinite cerinţele cazului de recurs invocat, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.E.A. şi îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.E.A., împotriva deciziei penale nr. 213 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 927/2004. Penal. Art.254 alin.1 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 930/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs → |
|---|
