ICCJ. Decizia nr. 1925/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1925/2005
Dosar nr. 912/2005
Şedinţa publică din 21 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 380 din 20 octombrie 2004, Tribunalul Mehedinţi a dispus condamnarea inculpatului G.E. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen.
A fost menţinut starea de arest şi dedusă perioada detenţiei preventive de la 20 iulie 2004 la zi.
În temeiul art. 192 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în data de 1 iulie 2004, în jurul orelor 13,00, inculpatul înarmat cu o sabie, a acostat partea vătămată M.C. care se deplasa spre locuinţa sa.
Prin ameninţarea cu arma ce o avea asupra sa inculpatul i-a sustras din geantă suma de 20.000 lei şi telefonul mobil.
La insistenţele părţii vătămate de a-i restitui telefonul, inculpatul a refuzat, a ameninţat-o cu sabia, aceasta reuşind să scape şi să relateze cunoştinţelor despre cele întâmplate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi criticând-o pentru netemeinicie, în sensul greşitei reţineri a circumstanţelor judiciare atenuante ce a avut drept consecinţă, reducerea pedepsei sub minimul special.
Prin Decizia penală nr. 17 din 24 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul penal nr. 2181/P/2004, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, desfiinţată hotărârea atacată şi în cadrul rejudecării, prin înlăturarea circumstanţelor judiciare atenuante, a fost majorată pedeapsa inculpatului la 7 ani închisoare.
Au fost menţinute toate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Împotriva deciziei penale nr. 17 din 24 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs, în termen legal inculpatul G.E., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi anume reducerea pedepsei, apreciindu-se că individualizarea făcută de instanţa de apel este greşită.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt, constând în aceea că inculpatul, în data de 1 iulie 2004, prin ameninţare cu o sabie şi-a însuşit de la partea vătămată suma de 20.000 lei şi un telefon mobil, şi vinovăţia inculpatului, atribuind faptei deduse judecăţii o încadrare juridică legală.
Cât priveşte cuantumul pedepsei aplicate şi a modalităţii de executare se constată că, în mod judicios, instanţa de apel a înlăturat circumstanţele judiciare atenuante.
Funcţiile de constrângere şi reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a acesteia.
În conformitate cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa trebuie stabilită în raport cu pericolul social concret al infracţiunii săvârşite şi în raport de individualitatea infractorului.
În speţă, inculpatul a săvârşit o infracţiune cu un grad ridicat de pericol social.
Astfel, profitând de faptul că partea vătămată era singură, folosindu-se de o sabie pe care o avea asupra sa, a ameninţat-o, însuşindu-şi fără drept bunurile acesteia.
Deşi victima i-a solicitat să-i restituie telefonul, inculpatul a refuzat-o, ameninţând-o din nou cu sabia.
Alături de împrejurările concrete în care a fost comisă infracţiunea, se adaugă atitudinea procesuală a inculpatului care neagă comiterea unor acte de ameninţare, susţinând că partea vătămată i-a oferit de bună voie telefonul mobil.
Cum declaraţiile acestuia nu se coroborează cu celelalte probe administrate, în mod corect instanţele au reţinut vinovăţia acestuia.
Prin urmare cum inculpatul a negat săvârşirea faptei, îngreunând aflarea adevărului de către organele judiciare, nu a contribuit la recuperarea prejudiciului, fiind cunoscut şi cu antecedente penale, condamnat în timpul minorităţii pentru săvârşirea infracţiunilor de furt şi tâlhărie, nu se justifică reducerea pedepsei şi, cu atât mai puţin, o eventuală coborâre a acesteia sub minimul special în lipsa oricăror elemente de atenuare din cele prevăzute de art. 74 C. pen.
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.E., împotriva deciziei penale nr. 17 din 24 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Craiova.
Potrivit art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 9 iulie 2004 la zi.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.E. împotriva deciziei penale nr. 17 din 24 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.
Conform dispoziţiilor art. 38517 alin. (4), raportat la art. 383 alin. (2) şi art. 381 alin. (1) C. proc. pen., deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la 9 iulie 2004 la 21 martie 2005.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1924/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1927/2005. Penal. Art. 215 Cod Penal. Recurs → |
|---|
