ICCJ. Decizia nr. 1952/2005. Penal

Decizii penale ICCJ 2005

Prin sentința penală nr. 22 din 27 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpaților C.N., G.C. și D.P.S. săvârșite asupra părților vătămate M.M.M. și M.A.C. din infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și din infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

în baza art. 266 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., a condamnat pe fiecare dintre inculpații C.N., G.C. și D.P.S. la câte două pedepse de câte 8 luni închisoare, pentru faptele săvârșite asupra părților vătămate M.M.M. și M.A.C.

în baza art. 266 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., a condamnat pe fiecare dintre inculpații C.N., G.C. și D.P.S. la câte două pedepse de câte un an și 6 luni închisoare, pentru faptele săvârșite asupra părților vătămate M.M.M. și M.A.C.

în baza art. 266 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.P.S. la pedeapsa de un an închisoare și în baza art. 181 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru faptele săvârșite asupra părții vătămate D.I.C.

în baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen., fiecare inculpat va executa pedeapsa cea mai grea de câte un an și 2 luni închisoare.

în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepselor pentru fiecare inculpat, pe câte un termen de încercare de 3 ani și 2 luni. A pus în vedere fiecărui inculpat, dispozițiile art. 83 C. pen.

în baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a acelor trei inculpați dacă nu sunt arestați în altă cauză.

în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a computat prevenția pentru fiecare inculpat de la 4 decembrie 2003 până la data punerii efective în libertate.

în baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă a părții civile D.I.C. și l-a obligat pe inculpatul D.P.S. la 25.000.000 lei către acesta cu titlu de despăgubiri morale.

în baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. și art. 188 din Legea nr. 3/1978 a obligat pe inculpatul D.P.S. la 436.000 lei despăgubiri civile către Spitalul clinic de urgență Floreasca, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate părții vătămate D.I.C., cu dobânzile aferente la cursul B.N.R.

A luat act că părțile vătămate M.M.M. și M.A.C. nu s-au constituit părți civile în cauză.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, în perioada 1 - 4 aprilie 2003, inculpații C.N., în calitate de comisar de poliție, G.C. și D.P.S., agenți de poliție, acționând în calitate de polițiști și organe de cercetare penală, încălcându-și obligațiile cu privire la reținerea persoanelor cercetate și întrebuințând violențe împotriva acelorași persoane aflate în cercetare, respectiv, părțile vătămate M.M.M. și M.A.C., în scopul obținerii de declarații, au săvârșit atât infracțiunea de reținere sau arestare nelegală, cât și pe cea de cercetare abuzivă, în condițiile agravantei, prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen.

De asemenea, inculpatul D.P.S. a întrebuințat violențe la data de 3 aprilie 2003 și față de partea civilă D.I.C., pentru obținerea de declarații, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30 zile de îngrijiri medicale.

Situația de fapt și vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv, declarațiile părților vătămate și ale inculpaților, fotocopiile actelor de cercetare penală efectuate de inculpați în exercitarea atribuțiilor de lucrători de poliție, declarațiile a 25 martori ale căror nume sunt consemnate, precum și actele medicale și medico-legale care atestă leziunile traumatice suferite de partea vătămată D.I.C.

La cercetarea judecătorească au fost audiați inculpații, părțile vătămate, partea civilă și martorii din lucrări, cu excepția unei singure persoane plecată la muncă în străinătate, s-au propus și au fost administrate probe în circumstanțierea inculpaților.

împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în temeiul art. 385⁹pct. 17, 17¹ și 14 C. proc. pen., susținând că în mod greșit instanța a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. și că pedepsele aplicate au fost greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), partea civilă D.I.C., recurs nemotivat și inculpații C.N., G.C. și D.P.S. Inculpații au solicitat în temeiul art. 385⁹pct. 10, 12 și 17¹ C. proc. pen., în principal, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (1) și (2) C. pen., iar în subsidiar, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării de noi probe. Au susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să influențeze soluția procesului penal, respectiv, administrarea unor probe și că hotărârea pronunțată este contrară legi, deoarece au fost încălcate principiul aflării adevărului, principiul rolului activ și principiul lămuririi cauzei prin probe.

Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Analizând hotărârea pronunțată, în raport de probele dosarului, Curtea constată că în mod greșit instanța de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, din art. 189 alin. (2) în art. 266 alin. (1) C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 266 alin. (1) C. pen., reținerea sau arestarea nelegală se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani și constituie fapta unui funcționar public cu o anumită calitate de a face una din următoarele activități "reținerea sau arestarea nelegală ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale."

Conform art. 189 alin. (2) C. pen., "în cazul în care lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal este săvârșită prin simularea de calități oficiale, prin răpire, de către o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi sunt puse în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15."

Din interpretarea textelor de lege se constată că instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că inculpații acționând în calitate de polițiști, respectiv, organe de cercetare penală, nu pot fi decât subiecți activi ai infracțiunii de reținere sau arestare nelegală.

Aceasta nu înseamnă că, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, subiectul activ nu poate avea calitatea mai sus-menționată.

Prin urmare, subiect activ al infracțiunii prevăzută de art. 189 C. pen., poate fi orice persoană, astfel încât, existența unei anumite calități nu exclude, de plano, posibilitatea reținerii acestei infracțiuni.

Mai mult, deosebirile dintre cele două infracțiuni nu se pot reduce doar la calitatea subiectului activ.

Reținerea dispozițiilor art. 266 alin. (1) C. pen., obligă instanța de fond să verifice existența situației premisă, precum și a elementului material al laturii obiective specifice acestei infracțiuni.

Pentru fapta de reținere sau arestare nelegală prevăzută de art. 266 alin. (1) C. pen., situația premisă constă într-o faptă reală sau presupusă, prevăzută de legea penală, în legătură cu care se desfășoară urmărirea penală; aceasta presupunând existența unui cadru procesual adecvat, și anume a unui proces penal.

în ceea ce privește elementul material al laturii obiective "reținerea" are înțelesul pe care îl stabilește C. proc. pen., în art. 136,art. 137 și art. 143, coroborate cu art. 144 C. proc. pen.

Potrivit acestor dispoziții, măsura reținerii se ia de către organul de cercetare penală față de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Prin urmare, caracterul nelegal al reținerii rezultă din luarea acestei măsuri cu încălcarea condițiilor de fond și formă prevăzute de textele sus-menționate, într-o cauză în care este începută urmărirea penală.

Cât privește arestarea preventivă, conform dispozițiilor art. 136,art. 137,art. 138 și art. 146 C. pen., raportate la art. 143 și art. 148 din același cod, aceasta poate fi luată față de învinuit numai de către procuror pe o durată de maxim 3 zile, putând fi apoi prelungită de instanța de judecată.

Deci, era exclus, ca această măsură preventivă să poată fi luată de către polițiști ca organe de cercetare penală.

Pe de altă parte însă, elementul material al laturii obiective al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, constă într-o acțiune sau inacțiune prin care se produce în orice modalitate, lipsirea de libertate a persoanei, de mișcare în raport cu propria voință. Legea nu prevede o împiedicare absolută de mișcare a victimei, adică o restrângere totală care privește libertatea de mișcare a acesteia, ci se poate înfățișa și ca o restrângere parțială, în raport, cu o activitate, cu o acțiune determinată pe care victima vrea să o realizeze. De asemenea, restrângerea libertății se poate manifesta și ca o constrângere a victimei de a se mișca, deși aceasta ar fi dorit să nu se deplaseze.

Nu are relevanță penală timpul sau locul săvârșirii faptei. Totodată, nu interesează mijloacele folosite de făptuitor, care poate utiliza forța, constrângerea, inducerea în eroare etc. Totuși, dacă mijlocul utilizat de făptuitor constituie prin el însuși o infracțiune, vor fi aplicate regulile de la concursul de infracțiuni.

în mod obligatoriu, lipsirea de libertate trebuie să aibă caracter ilegal și trebuie să dureze atât cât să rezulte că persoana a fost efectiv împiedicată de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa.

Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

Astfel, din probele aflate la dosar, a rezultat faptul că frații M.M.M. și M.A.C. au fost ținuți în sediul Postului de Poliție Radovanu din seara zilei de 1 aprilie 2003, respectiv, din dimineața zilei de 2 aprilie 2003, până în seara zilei de 4 aprilie 2003 și au fost anchetați în legătură cu săvârșirea faptelor de furt de păsări, ocazie cu care inculpații au exercitat acte de violență asupra lor.

Perioada de timp în care părțile vătămate au fost ținute la postul de poliție și împrejurarea că împotriva lor cei trei lucrători de poliție au exercitat violențe rezultă din declarațiile martorilor G.I., B.M., M.R., P.M., G.M., Z.N., E.A., L.C., V.M. și P.L.D.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că părțile vătămate au fost ținute la postul de poliție din comuna Radovanu în perioada 1 - 4 aprilie 2003, fără ca față de ele să se fi început urmărirea penală. Abia în 4 aprilie 2003 aceasta a fost începută în cauzele în care părțile vătămate fuseseră cercetate pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt.

Din probele administrate în cauză a rezultat că faptele inculpaților au fost circumscrise unei activități de cercetare penală, desfășurată în afara procesului penal, care, în opinia acestora, era de natură să conducă la identificarea autorilor unor infracțiuni de furt săvârșite pe raza comunei Radovanu din județul Călărași, aflate în evidențele postului de poliție cu autori necunoscuți.

De asemenea, s-a relevat că inculpații, în desfășurarea unor acte premergătoare, au acționat prin exercitarea de violențe față de părțile vătămate, în scopul determinării acestora să dea declarații de recunoaștere a unor fapte, aceste acte materiale îndreptate asupra persoanei fiind concurente cu lipsirea de libertate în mod ilegal, comisă pentru realizarea aceleiași rezoluții infracționale.

Prin urmare, atitudinea adoptată de inculpați față de părțile vătămate a constat în îngrădirea libertății persoanei și vătămarea corporală a acesteia în scopul finalizării facile a cercetărilor penale, fără ca, în fapt, să se fi avut în vedere temeinicia sau oportunitatea dispunerii măsurii arestării preventive a reținerii.

Pe de altă parte, inculpații nu au recunoscut că au ținut părțile vătămate la postul de poliție, ci au susținut, în mod constant, că la sfârșitul fiecărei zile din perioada menționată, acestea au părăsit sediul poliției și au revenit în dimineața următoare.

în raport de circumstanțele de fapt probate prin actele dosarului și apărarea formulată de inculpați, rezultă, în mod evident, că aceștia nu au avut intenția de a dispune reținerea părților vătămate ca măsură preventivă.

Așa fiind, se constată că faptele inculpaților, de a priva de libertate părțile vătămate pe o perioadă mai mare de 24 ore, pentru cercetări, fără ca urmărirea penală să fi fost începută, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., fiind adusă atingere relațiilor sociale cu privire la dreptul la libertate al persoanei.

Analizând următorul motiv de recurs al parchetului se constată că în mod greșit instanța de fond a schimbat încadrarea juridică din art. 266 alin. (2) C. pen., în art. 266 alin. (2), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., întrucât împrejurările care agravează răspunderea penală sunt în mod exclusiv legate de individualizarea pedepsei și nu de încadrarea juridică a faptelor.

Dând o greșită încadrare a faptelor, în mod eronat instanța de fond a individualizat pedepsele aplicate prin reținerea circumstanței agravante, prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen.

Față de corecta încadrarea juridică stabilită, această agravantă este prevăzută de alin. (2) al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

La stabilirea și individualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate se vor avea în vedere circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor, scopul în care acestea au fost comise, împrejurarea că, de fapt, aceștia au acționat din exces de zel, fără a urmări realizarea unor interese personale, circumstanțele personale ale inculpaților, atitudinea acestora, faptul că nu au antecedente penale, pozitiv caracterizați în mediile din care provin, C.N. și G.C. fiind căsătoriți, primul având doi copii minori în întreținere, iar cel de-al doilea un minor, constituie elemente de natură a determina reținerea în favoarea inculpaților a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 - 76 C. pen.

De asemenea, se apreciază că scopul educativ-preventiv al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins și prin suspendarea supravegheată a executării acesteia, în condițiile prevăzute de art. 86¹C. pen.

Cât privește recursurile declarate de partea civilă D.I.C. și de inculpații C.N., G.C. și D.P.S., acestea vor fi respinse ca nefondate, recursul părții civile fiind nemotivat și nesusținut.

Analizând primul motiv invocat de inculpați, respectiv că instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să influențeze soluția procesului, caz de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 10 C. proc. pen., se constată că este nefondat.

Astfel, analizând probele și actele dosarului, se constată că instanța de fond a făcut o completă cercetare judecătorească, fiind audiați inculpații, martorii din acte, precum și martorii în circumstanțiere propuși de inculpați, declarațiile acestora fiind consemnate la dosar.

Astfel, din verificările lucrărilor rezultă faptul că, cererile formulate de inculpați prin apărători, respectiv audierea martorilor în circumstanțiere, precum și depunerea unor înscrisuri în circumstanțiere le-au fost încuviințate de instanță la termenul din 30 ianuarie 2004, iar cât privește cererea prin care au solicitat audierea unor martori pe situația de fapt, fiind apreciată, ca nefondată, în mod corect a fost respinsă, situația de fapt fiind deja bine stabilită prin toate declarațiile și probele aflate în cauză, Curtea apreciind că nu se mai impune și audierea altor martori pe aspectele deja lămurite.

Cât privește cel se-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 12 C. proc. pen. și pe cale de consecință, solicitându-se achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (1) și (2) C. pen., se constată, de asemenea, că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Fără a mai relua motivarea expusă anterior pentru care s-a admis recursul parchetului și s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpați, din infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (1) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., analizând materialul probator administrat în cauză, rezultă fără dubiu faptul că, inculpații din exces de zel, în vederea soluționării plângerii formulate de partea vătămată M.A. privind săvârșirea de către M.M.M. a infracțiunii e violare de domiciliu, precum și unor plângeri cu autori necunoscuți, vizând comiterea unor infracțiuni de furt de păsări pe raza comunei Radovanu, în perioada 1 - 4 aprilie 2003, C.N., în calitate de comisar de poliție, G.C. și D.P.S., agenți de poliție, au lipsit de libertate în mod ilegal pe părțile vătămate M.M.M. și M.A.C. și au întrebuințat violențe împotriva acelorași persoane aflate în cercetare, în scopul obținerii de declarații.

în ceea ce privește exercitarea violențelor de către inculpatul D.P.S. asupra părții vătămate D.I.C., aceasta este probată cu declarațiile părții vătămate M.A.C., cu declarațiile martorilor D.A. și P.L.D., precum și cu concluziile certificatului medico-legal nr. A.2/1418/2003 din 8 aprilie 2003, din care rezultă că leziunile traumatice constatate și descrise s-au putut produce prin lovirea cu un corp dur, toate aceste probe urmând a înlătura apărarea inculpatului D.P.S., care a încercat să acrediteze ideea că leziunea traumatică suferită de partea vătămată nu i-a fost produsă de el prin lovire, ci s-a produs în mod accidental, atunci când acesta s-ar fi împiedicat și ar fi căzut, la același nivel.

Referitor la reținerea în sarcina inculpaților și condamnarea acestora pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen., Curtea constată că inculpații au fost trimiși în judecată chiar prin actul de sesizare a instanței pentru săvârșirea acestei infracțiuni, încadrare juridică corectă și menținută de instanța de fond.

Ca atare, astfel cum a fost descris anterior, inculpații au întrebuințat amenințări și violențe împotriva unor persoane, respectiv, părțile vătămate din cauză, aflate în curs de cercetare, pentru obținerea de declarații, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen.

Cât privește ultimul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 385⁹pct. 17¹ C. proc. pen., respectiv că hotărârea este contrară legii, întrucât s-au încălcat principiile aflării adevărului, cel al rolului activ, precum și cel al lămuririi cauzei prin probe, se constată, de asemenea, că este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Analizând actele și lucrările dosarului, fără a mai relua susținerile anterioare, Curtea constată că atât cercetarea penală, cât și cea judecătorească s-au desfășurat, astfel încât, pe parcursul procesului penal s-a asigurat aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorilor.

Totodată, organele de urmărire penală, cât și instanța de judecată au făcut dovada rolului activ, lămurind cauza sub toate aspectele, administrând în acest sens probele necesare, concludente, pertinente și utile cauzei.

Ca atare, după ce s-a verificat cauza și în raport de dispozițiile art. 385⁹alin. (3) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost fondat, Curtea a admis conform art. 385¹⁵pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursurile declarate de partea civilă D.I.C. și de inculpații C.N., G.C. și D.P.S., au fost nefondate, le-a respins conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a dispus potrivit dispozitivului prezentei decizii.

← ICCJ. Decizia nr. 1957/2005. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1932/2005. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 1952/2005. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1952/2005. Penal