ICCJ. Decizia nr. 2144/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2144/2005
Dosar nr. 7317/2004
Şedinţa publică din 29 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Tribunalul Braşov, prin sentinţa penală nr. 364 din 2 iulie 2004, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul F.S.F. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie.
A făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii de 24 de ore, din data de 19 mai 2003.
A respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei.
A obligat pe inculpat să plătească părţii vătămate C.C.C. suma de 10.000.000 lei daune morale.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
În data de 16 mai 2003, în jurul orelor 21,00, partea vătămată C.C.C., s-a deplasat la discoteca aparţinând SC D. SRL din comuna Budila, unde a consumat băuturi alcoolice împreună cu martorii Z.N., U.G., U.A. şi cu inculpatul F.S.F. În discotecă se aflau martorii C.N. şi C.M. În timp ce se aflau în discotecă, partea vătămată le-a arătat fraţilor U. telefonul său, aspect observat de către inculpat.
În jurul orelor 24,00, partea vătămată C.C.C., împreună cu U.G. şi U.A. au părăsit discoteca şi s-au deplasat spre locuinţele lor.
La intersecţia str. Cimitirului cu str. Seacă, partea vătămată C.C.C. s-a despărţit de cei doi martori şi şi-a continuat drumul, iar la scurt timp a fost lovit din spate în zona feţei de către inculpat.
Urmare loviturii aplicate, partea vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut, dar inculpatul a continuat să-l lovească cu pumnii şi picioarele în zona feţei şi abdomenului, până ce acesta şi-a pierdut cunoştinţa.
Profitând de starea părţii vătămate, inculpatul l-a prins de pantaloni, i-a desfăcut husa prinsă cu scai şi i-a sustras telefonul mobil, iar din buzunarul cămăşii, după ce a desfăcut nasturele a luat un port chei.
Având bunurile sustrase asupra sa, inculpatul s-a întors în discotecă, ocazie cu care, martorul Ţ.D.A. i-a solicitat telefonul mobil pentru a-şi contacta telefonic prietena.
Potrivit certificatului de constatare medico-legală nr. 1296/ E din 19 mai 2003, partea vătămată C.C.C. a suferit leziuni corporale vindecabile în 8-9 zile de îngrijiri medicale.
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, adică a recunoscut că l-a atacat pe partea vătămată, că l-a lovit iniţial cu pumnii în zona feţei, după care a continuat să-l lovească şi după ce acesta căzuse la pământ, însă a negat că i-ar fi sustras bunurile.
El le-a luat de pe jos cu gândul de a i le înapoia părţii vătămate a doua zi, fiindu-i teamă să nu le găsească altcineva şi să nu i le mai înapoieze acestuia.
Varianta oferită de inculpat referitor la modalitatea în care a intrat în posesia bunurilor nu este susţinută nici din punct de vedere juridic (cu probe), nici din punct de vedere logic.
Astfel, aşa cum a arătat partea vătămată, bunurile sustrase de inculpat nu aveau cum să ajungă pe jos, deoarece telefonul mobil se afla într-o husă care se închide cu scai, iar husa era prinsă de cureaua de la pantaloni, port cheiul îl avea în buzunarul de la cămaşă, buzunarul fiind închis cu un nasture.
Este greu de crezut că, după ce l-a pândit, l-a lovit, profitând de surprinderea şi neputinţa de a se apăra, inculpatul era îngrijorat de bunurile părţii vătămate pentru ca acestea să nu ajungă în mâini străine.
De altfel, martorul Ţ.D.A. a precizat că l-a văzut pe inculpat cu telefonul mobil atât în noaptea de vineri spre sâmbătă cât şi în seara de sâmbătă în discotecă.
Rezultă cu certitudine că inculpatul nu a înapoiat bunurile a doua zi, ci le-a dus sâmbătă seara, după incidentul cu familia părţii vătămate, despre care a amintit acelaşi martor.
S-a apreciat de prima instanţă că fapta inculpatului F.S.F. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., întrucât în noaptea de 16 mai 2003, în stradă, pe timp de noapte, a exercitat violenţe fizice asupra părţii vătămate C.C., cu scopul de a-i sustrage telefonul mobil şi portcheiul.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul.
În apelul parchetului sentinţa a fost criticată pentru netemeinicie privind cuantumul pedepsei, motivându-se că în raport de circumstanţele concrete de comitere a infracţiunii, pe timp de noapte, prin cauzarea unor leziuni vindecabile în 8-9 zile de îngrijiri medicale, nu se justifică reţinerea circumstanţelor atenuante.
În apelul inculpatului s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie, în aceea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 393 din 17 noiembrie 2004, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa penală cu privire la pedeapsa stabilită, pe care a redus-o de la 3 ani la 2 ani închisoare.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a arătat că faţă de condiţiile concrete de comitere a infracţiunii, prin aplicarea unor lovituri care au avut consecinţe relativ minore şi sustragerea unor bunuri de valoare unică (telefon, 7.000.000 lei şi port chei, 500.000 lei), lipsa antecedentelor penale, regretul manifestat de inculpat, repararea prejudiciului material, este justificată reţinerea circumstanţelor atenuante.
Cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei a fost apreciată, ca nefondată, de către instanţa de apel care a reţinut că există raport de cauzalitate între violenţele exercitate de inculpat asupra părţii vătămate şi sustragerea bunurilor acesteia.
A apreciat însă, că pentru atingerea scopului punitiv, preventiv, educativ al pedepsei, se impune, prin acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpatului, reducerea ei, pedeapsa de 2 ani închisoare, fiind de natură a determina atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpatul F.S.F.
În recursul parchetului Decizia penală a fost criticată pentru netemeinicie, în sensul că pedeapsa aplicată inculpatului este, în raport de gradul de pericol social al faptei săvârşite necorespunzătoare criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi scopului pedepsei, cuprinse în art. 52 din acelaşi cod şi s-a solicitat înlăturarea prevederilor art. 74 lit. a) C. pen. şi aplicarea faţă de inculpat a unei pedepse în limitele prevăzute de lege.
În recursul inculpatului F.S.F. s-a solicitat, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare acestei infracţiuni, iar în subsidiar, să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. b) C. pen., coborând pedeapsa până la un an închisoare.
Recursurile declarate în cauză de parchet şi de inculpat sunt nefondate.
Cu privire la critica formulată de inculpat, în sensul că încadrarea juridică a faptei este greşită, solicitând schimbarea acestei încadrări în infracţiunea de lovire susţinând că el doar a lovit pe partea vătămată, iar bunurile acesteia le-a luat pentru că erau căzute pe jos şi i-a fost teamă să nu şi le însuşească altcineva, el având însă intenţia să le restituie părţii vătămate a doua zi, se constată următoarele:
Din examinarea textului art. 211 alin. (1) C. pen., rezultă că infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, această formă de vinovăţie trebuind să existe atât în raport cu acţiunea principală, de furt, cât şi în raport cu acţiunea adiacentă de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, prin exercitarea de violenţe sau ameninţări asupra acesteia.
Pentru realizarea laturii subiective a acestei infracţiuni este obligatoriu ca, prin acţiunea adiacentă, făptuitorul să urmărească unul din scopurile prevăzute în art. 211 alin. (1) C. pen., respectiv furtul, păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiunii.
Or, în cauză, din probele administrate rezultă cu certitudine că inculpatul a lovit victima în scopul de a-i sustrage bunurile şi de a şi le însuşi pe nedrept.
Astfel, din declaraţia părţii vătămate reiese că bunurile sustrase de inculpat nu aveau cum să ajungă pe jos, deoarece telefonul mobil se afla într-o husă care se închide cu scai, fiind prinsă de cureaua de la pantaloni, iar port cheiul îl avea în buzunarul de la cămaşă, buzunarul fiind închis cu un nasture.
Pe de altă parte, martorul Ţ.D. a precizat că l-a văzut pe inculpat cu telefonul mobil atât în noaptea de vineri spre sâmbătă, cât şi în seara de sâmbătă, în discotecă.
Rezultă cu certitudine că inculpatul nu a înapoiat bunurile a doua zi, ci le-a dus sâmbătă seara, după incidentul cu familia părţii vătămate şi după ce a fost anunţat de mama sa că a fost căutat de poliţie, aspecte relevate în declaraţia martorului Ţ.D. şi a mamei inculpatului M.A.
În atare situaţie, existând legătura subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de însuşire pe nedrept a bunurilor, se constată că în mod corect, fapta inculpatului a fost încadrată în infracţiunea de tâlhărie şi nu în infracţiunea de lovire, cum solicită acesta.
Cu privire la critica din recursul parchetului referitoare la reindividualizarea pedepsei aplicate, în sensul de a fi majorată, prin înlăturarea prevederilor art. 74 lit. a) C. pen., se reţin următoarele:
Art. 72 C. pen., text de lege care prevede criteriile generale de individualizare, înscrie că la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pe de altă parte, art. 52 din acelaşi cod, prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Ţinând seama de faptul că inculpatul este la prima încălcare a legii penale şi că pe parcursul procesului penal a recunoscut şi a regretat fapta comisă, chiar dacă a precizat că nu a exercitat violenţele asupra părţii vătămate cu scopul de a-şi însuşi bunurile acesteia, nu se impune înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea sa, aşa cum se solicită în recursul parchetului.
Se apreciază că pedeapsa aplicată, de 3 ani închisoare este suficientă pentru a-şi atinge scopul preventiv educativ, prevăzut de art. 52 C. pen., astfel că nu se justifică nici reducerea cuantumului acesteia la un an închisoare, cum se solicită în recursul inculpatului, conform art. 76 lit. b) C. pen.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul F.S.F., nefiind fondate, vor fi respinse ca atare, se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii de 24 de ore din data de 19 mai 2003.
Conform art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul F.S.S. împotriva deciziei penale nr. 393 din 17 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Braşov.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii de 24 de ore din 19 mai 2003.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2143/2005. Penal. Art.211 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2146/2005. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
