ICCJ. Decizia nr. 2171/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2171/2005
Dosar nr. 7159/2004
Şedinţa publică din 30 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 977 din 6 august 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 2112/2004, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşită de inculpatul F.G. din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul F.G. la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat la data de 26 martie 2004, în dauna părţii vătămate B.I.
În baza art. 61 C. pen., a dispus revocarea beneficiului liberării a restului rămas neexecutat de 207 zile închisoare din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 228 din 14 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 245 din 14 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 977 din 6 august 2004, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare sporită cu 2 luni, în final, având de executat pedeapsa închisorii de 6 ani şi 2 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 27 martie 2004 la zi.
S-a luat act că partea vătămată B.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
La data de 26 martie 2004, în jurul orelor 21,00, la barul A. situat în a venit la masa părţii vătămate B.I. inculpatul F.G. intrând în vorbă cu aceasta. După un timp relativ scurt petrecut de cei doi împreună, inculpatul a solicitat părţii vătămate telefonul mobil pentru a apela pe soţia sa, fapt consimţit de partea vătămată, care îl cunoştea pe inculpat din vedere. În două rânduri a încredinţa partea vătămată inculpatului telefonul, însă după fiecare apel dat, inculpatul a restituit telefonul părţii vătămate.
Ulterior, cei doi au părăsit împreună barul, iar pe stradă inculpatul a repetat solicitarea de a-şi apela soţia de pe telefonul părţii vătămate şi de această dată partea vătămată a fost de acord însă, temându-se ca inculpatul să nu-i consume impulsurile, a ţinut telefonul în mâna sa. Cu toate acestea inculpatul a luat din mâna părţii vătămate telefonul mobil şi a fugit cu el într-o direcţie necunoscută.
Partea vătămată a ajuns acasă şi a povestit fiului său, martorul B.D.A. cele întâmplate. În aceeaşi noapte, inculpatul a încercat valorificarea telefonului mobil sustras, oferindu-i-l, spre vânzare, martorului din acte A.S. care se afla la un bar împreună cu martorul B.D.A. În acest mod, martorul B.D.A. a recunoscut telefonul mobil ca aparţinând tatălui său şi i-a solicitat inculpatului să îl însoţească acasă sub pretextul că ar dori să-l cumpere tatăl său. În scara blocului părţii vătămate, martorul B.D.A. a prezentat actele prin care tatăl său a cumpărat telefonul mobil, datele corespunzând cu cele ale telefonului prezentat de inculpat, la faţa locului fiind chemate şi organele de poliţie care l-au condus pe inculpat la secţia 13 poliţie.
Referitor la încadrarea juridică a faptei descrise mai sus, Tribunalul a constatat următoarele:
Conform definiţiei doctrinare, tâlhăria reprezintă un furt comis prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat pentru a-şi asigura scăparea sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii. Potrivit definiţiei, această infracţiune are un conţinut constitutiv complex, fiind compusă din furtul propriu-zis corespunzător definiţiei date de art. 208 C. pen., respectiv luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept şi o acţiune secundară, constând în folosirea de violenţe, (în sensul art. 180 C. pen.) sau ameninţări (în sensul art. 193 C. pen.).
În ceea ce priveşte acţiunea principală de furt, nu există îndoială că privire la aceasta, conform probelor enumerate mai sus.
Referitor însă la cel de al doilea element care duce la caracterizarea infracţiunii drept tâlhărie, tribunalul a constatat că există serioase dubii cu privire la existenţa unor violenţe, rezultând atât din declaraţiile constante ale inculpatului cât şi din declaraţiile părţii vătămate, coroborat cu împrejurările concrete de săvârşire a faptei. Astfel, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte împrejurarea că partea vătămată şi inculpatul se cunoşteau din vedere, împrejurarea că partea vătămată de bună-voie a încredinţat inculpatului telefonul său mobil pentru ca acesta să-şi apeleze soţia în alte două rânduri în aceleaşi împrejurări şi în aceeaşi seară, sub aspectul situaţiei de fapt, iar pe de altă parte a avut în vedere declaraţia părţii vătămate dată în faza cercetării judecătoreşti, care, la întrebarea explicită a instanţei dacă i-a fost smuls sau luat telefonul mobil din mână, a precizat că nu a avut loc o acţiune de smulgere. Tribunalul a înlăturat parţial declaraţia din acte a lui B.D.A. referitoare la faptul că tatăl său a fost deposedat prin smulgere de telefonul mobil, având în vedere că această declaraţie constituie o probă indirectă, neimplicând percepţia proprie a martorului, ci doar o relatare a împrejurărilor de fapt, astfel cum au fost înţelese de martor din povestirea părţii vătămate.
Faţă de probele administrate, tribunalul a apreciat că în speţă nu s-a adus atingere relaţiilor social referitoare la integritatea corporală a părţii vătămate B.I., încălcându-se numai relaţiile sociale referitoare la patrimoniul părţii vătămate, fapta constituind infracţiunea de furt.
Împotriva sentinţei penale nr. 977 din 6 august 2004 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul F.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului parchetul a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică, în mod corect inculpatul trebuind condamnat pentru infracţiunea de tâlhărie.
Apelantul inculpat a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., deoarece partea vătămată i-a dat telefonul şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei.
Prin Decizia nr. 817/ A din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul F.G. împotriva sentinţei penale sus-menţionate, admiţându-se însă apelul declarat de parchet, cu consecinţa desfiinţării sentinţei, şi, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 207 zile rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 228/2002 a Tribunalului Bucureşti, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în speţă, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă finală de 5 ani, făcându-se aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) S-a constatat că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, s-a menţinut starea de arest şi s-a computat prevenţia la zi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că solicitarea inculpatului de a se schimba încadrarea juridică a faptei în abuz de încredere nu este întemeiată.
Din declaraţia părţii vătămate rezultă că inculpatul i-a smuls telefonul din mână şi a fugit.
Pentru a exista infracţiunea de abuz de încredere, trebuia ca inculpatul să fi deţinut telefonul în baza unui titlu şi să fi refuzat să îl înapoieze, ceea ce nu este cazul în speţă.
Referitor la critica formulată de parchet a constatat că aceasta este întemeiată, din declaraţia părţii vătămate, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, rezultând cu certitudine că inculpatul a smuls telefonul din mâna părţii vătămate şi a fugit. Faptul că inculpatul a folosit violenţă pentru a smulge telefonul face ca fapta sa să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
Potrivit art. 211 C. proc. pen., furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţă constituie tâlhărie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei, precum al individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate.
În motivarea recursului, s-a susţinut că încadrarea juridică dată faptelor este greşită, întrucât inculpatul F.G. a luat telefonul fără să exercite violenţe asupra părţii vătămate, aceasta încredinţându-i-l de bună voie pentru a-şi suna soţia, astfel că încadrarea juridică corectă este aceea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., sau eventual, de furt calificat, prevăzută de art. 208, raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen.; pe de altă parte, în raport de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de prejudiciul modic care a fost recuperat prin restituirea în natură, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului, se impunereducerea pedepsei.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursul este nefondat.
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că din actele şi lucrările dosarului rezultă fără dubiu că, după ce au stat o vreme într-un bar, timp în care partea vătămată i-a încredinţat de 2 ori telefonul inculpatului pentru ca acesta să-i dea un apel soţiei, cei doi au părăsit barul, plecând împreună spre casă. Pe stradă, inculpatul a solicitat din nou telefonul părţii vătămate pentru alt apel, lucru cu care aceasta a fost de acord parţial, în sensul că, fiindu-i teamă ca inculpatul să nu fugă cu telefonul, aflându-se într-un spaţiu deschis (stradă), i-a permis să formeze numărul pe telefonul ţinut în mână de partea vătămată. După ce a format numărul, inculpatul a smuls telefonul din mâna părţii vătămate şi a fugit ulterior încercând să-l valorifice.
Din modul cum s-au derulat faptele, reiese clar că, la ultima solicitare, partea vătămată nu i-a remis telefonul inculpatului, tocmai pentru că îi era teamă că acesta nu i-l va restitui, situaţie în care fapta nu se poate încadra juridic ca abuz de încredere, deoarece, în mod, evident, lipseşte situaţia premisă, respectiv deţinerea telefonului de către inculpat cu vreun titlu. Totodată, fapta inculpatului, astfel cum este descrisă mai sus, nu constituie furt calificat ci tâlhărie, deoarece inculpatul a exercitat, în mod indirect, violenţele asupra mâinii cu care partea vătămată ţinea strâns telefonul, mai ales că prevăzuse posibilitatea ca inculpatul să încerce să-l sustragă.
Aşadar, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este cea corectă, în concordanţă cu situaţia de fapt stabilită pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că recursul este nefondat sub acest aspect.
2. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel a dat dovadă de o clemenţă excesivă atunci când a aplicat o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de lege, în condiţiile în care a revocat restul neexecutat din pedeapsa din care inculpatul se liberase condiţionat nu de multă vreme, acesta aflându-se în starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen. De menţionat că, anterior, inculpatul a suferit mai multe condamnări pentru fapte grave, respectiv o infracţiune de omor şi două infracţiuni de tâlhărie, astfel că, în nici un caz, nu se poate admite solicitarea acestuia de reducere a pedepsei.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 38516 alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.G. împotriva deciziei penale nr. 817 din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 27 martie 2004 la 30 martie 2005.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2170/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2172/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs → |
|---|
