ICCJ. Decizia nr. 2315/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2315/2005
Dosar nr. 1343/2005
Şedinţa publică din 6 aprilie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1580 din 14 decembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost condamnaţi inculpaţii B.A. şi C.P.N. la câte 5 ani închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut în fapt că în împrejurările ce urmează, inculpaţii au deposedat prin violenţă pe partea vătămată P.V. de o geacă şi de telefonul mobil.
La data de 16 septembrie 2003, inculpaţii, împreună cu partea vătămată şi martorul D.I., au plecat împreună spre Bucureşti şi, în jurul orelor 19,00, au intrat în barul N.L. SRL, unde au consumat cu toţii băuturi alcoolice.
La un moment dat, partea vătămată a plecat spre casă, urmată de inculpaţi, care s-au hotărât să-l tâlhărească, profitând de starea de ebrietate a victimei şi de lăsarea întunericului.
Inculpaţii au început să tragă de hainele părţii vătămate, B.A. l-a lovit cu pumnul în faţă, al doilea i-a pus piedică şi ambii au continuat să-l lovească, timp în care i-au şi sustras geaca de fâş cu care era îmbrăcat şi telefonul mobil, aflat în buzunarul hainei.
Agresorii s-au întors în bar, iar partea vătămată s-a deplasat la poliţie, reclamând faptele, ambii inculpaţi au fost găsiţi de poliţie, având asupra lor bunurile însuşite de la victimă, cu care inculpatul C.P.N. a încercat să fugă, fiind prins şi imobilizat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii.
Prin Decizia penală nr. 96 din 9 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi cu motivarea că ambii inculpaţi se fac vinovaţi de infracţiunea dedusă judecăţii, a cărei calificare juridică este legală după cum şi pedeapsa aplicată.
În termen legal, au declarat recurs inculpaţii care au susţinut că nu sunt vinovaţi de comiterea infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care au cerut achitarea; în subsidiar, inculpaţii au cerut a se schimba încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 180 alin. (1) C. pen. şi reducerea corespunzătoare a pedepsei.
Criticile se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 17 şi 14 C. proc. pen., dispoziţii în raport de care se vor examina criticile formulate.
Din analiza probelor administrate a rezultat că, instanţele au reţinut o corectă stare de fapt, încadrarea juridică a faptei şi vinovăţia ambilor inculpaţi în comiterea infracţiunii dedusă judecăţii.
Este adevărat, că inculpatul B.A. nu a recunoscut fapta pe parcursul procesului, spre deosebire de inculpatul C.P.N., care, cu unele nuanţări, a recunoscut că a îmbrâncit pe partea vătămată şi a luat de pe jos telefonul ce-i căzuse din buzunar.
Chiar dacă acestea sunt susţinerile inculpaţilor, vinovăţia lor este stabilită în raport de declaraţia părţii vătămare care a condus lucrătorul de poliţie în barul unde aceştia consumaseră băuturi alcoolice, indicându-i pe cei doi drept autorii tâlhăriei.
Declaraţia părţii vătămate a fost confirmată şi de martorul D.I. care a consumat băuturi cu cei trei şi care a perceput nemijlocit lovirea inculpaţilor de către cei doi inculpaţi, până când acesta a rămas fără geacă, incidentul terminându-se la intervenţia unei persoane străine.
Din procesul verbal întocmit la 16 septembrie 2003 rezultă că asupra inculpatului C.P.N. s-a găsit un telefon ce a fost identificat de partea vătămată ca fiind telefonul ce i se sustrăsese în timpul agresării sale.
Or, în acest context probator este evident că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată, cum corect au reţinut instanţele şi nu de infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.
De altfel, prin reţinerea circumstanţelor atenuante personale, pedepsele au fost coborâte sub limita minimă legală de 7 ani, aşa încât, nu se mai constată motive de reducere a acestora, fiind respectate dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi art. 52 C. pen.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, criticile sunt nefondate şi potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate se vor respinge.
În temeiul art. 38517 alin. (4) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va computa din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive pentru fiecare inculpat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.A. şi C.P.N. împotriva deciziei penale nr. 96 din 9 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive de la16 septembrie 2003 la 6 aprilie 2005, pentru fiecare inculpat.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.600.000 lei, din care onorariile cuvenite apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 400.000 lei, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2308/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod... | ICCJ. Decizia nr. 2319/2005. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
