ICCJ. Decizia nr. 4318/2005. Penal. Rec art 300 alin2 c. pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4318/2005
Dosar nr. 4032/2005
Şedinţa publică din 12 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 4119/2004, a fost admisă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.T. şi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestuia cu obligarea de a nu părăsi municipiul Bucureşti pe durata soluţionării cauzei fără încuviinţarea instanţei.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, fiind depăşit termenul rezonabil ce trebuie să caracterizeze orice stare de arest.
În acest sens, s-a arătat că, datorită lipsei raportului de expertiză medico-legală, dispus în temeiul art. 139 alin. (34) C. proc. pen., cauza a suferit mai multe amânări, împrejurare ce nu este imputabilă inculpatului şi nu justifică în nici un fel menţinerea stării de arest preventiv, cu atât mai mult cu cât cercetarea judecătorească este în rest finalizată.
În termenul legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei înlocuiri a măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea.
S-a arătat în motivarea recursului că în cauză nu a fost depăşit termenul rezonabil şi că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat nu s-au schimbat, pedeapsa prevăzută de lege, fiind închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezentând un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea infracţiunii şi datele ce particularizează persoana inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 1056 din 17 iunie 2005, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a casat în parte încheierea recurată şi rejudecând în fond, a respins, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.T. şi în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut starea de arest a acestuia.
A menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a arătat că, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
În cauză, inculpatul a fost arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 263/ U din 2 din 16 iunie 2004 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, reţinându-se ca temeiuri ale luării acestei măsuri dispoziţiile art. 148 lit. b), f) şi h) C. proc. pen.
În fapt, s-a reţinut că, la datele de 24 iunie 2004 şi 25 iunie 2004, inculpatul a vândut denunţătorului R.C.M. cantitatea de 0,36 grame heroină în schimbul sumei de 3 milioane lei, faptă penală prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Analizând probele administrate în cauză, instanţa de control judiciar a reţinut că sunt indicii că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 148 alin. (1), raportat la art. 143 C. proc. pen.
Totodată, instanţa de control judiciar a constatat că în cauză subzistă şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. b), f) şi h) C. proc. pen., în sensul că fapta este flagrantă, inculpatul este recidivist în modalitatea prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa de control judiciar a mai arătat:
„Natura faptelor reţinute în sarcina inculpatului, prin care se aduce atingere în cel mai înalt grad sănătăţii publice, frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip particular de infracţiune, caracterul continuat al activităţii desfăşurate, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului – recidivist, cu multiple condamnări anterioare, fără ocupaţie şi loc de muncă, demonstrează pericolul pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., avut în vedere la luarea măsurii preventive, pericol care subzistă şi în prezent, existând temerea că, pus în libertate, inculpatul va săvârşi şi alte fapte de acelaşi gen.
Toate aceste împrejurări formează convingerea Curţii că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat nu s-au schimbat, în mod greşit instanţa de fond făcând aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi înlocuind această măsură cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea.
Nici argumentul privind depăşirea termenului rezonabil nu poate fi reţinut de curte, având în vedere în acest sens jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depăşirii acestui termen, care trebuie apreciat în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele acesteia şi prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa curţii şi anume: a) complexitatea cauzei în fapt şi în drept; b) comportamentul părţilor din proces; c) comportamentul autorităţilor statuate competente, acest din urmă criteriu putând să cuprindă în anumite situaţii, şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi.
Or, în speţă, amânarea judecării cauzei nu este imputabilă instanţei de judecată, fiind justificată de necesitatea administrării materialului probator şi datorându-se, totodată, şi faptului că inculpatul a formulat o cerere de revocare a măsurii arestării preventive în temeiul art. 139 alin. (3)4 C. proc. pen., împrejurare ce a impus efectuarea unei expertize medico-legale de către I.M.L. Bucureşti".
Nemulţumit de această din urmă decizie, inculpatul, C.T. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul declarat în cauză de către inculpat este inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în Capitolul III din Titlul II al Codului de procedură penală, deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac.
Cum Decizia nr. 1056 din 17 iunie 2005, atacată, a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de recurs, recursul declarat de către inculpatul C.T. este inadmisibil şi în consecinţă, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va fi respins ca atare.
În baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în care se include şi onorariul pentru apărarea din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.T. împotriva deciziei penale nr. 1056 din 17 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 80 lei noi (800.000 lei vechi), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 20 lei noi (200.000 lei vechi), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4302/2005. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4319/2005. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
