ICCJ. Decizia nr. 440/2005. Penal. Art.194 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.440/2005
Dosar nr. 5668/2004
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 157 din 9 iunie 2004 a Tribunalului Hunedoara, au fost condamnaţi, printre alţii, inculpaţii H.F. la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi a art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi V.E.M. la două pedepse de câte 2 ani închisoare, pentru două infracţiuni de tăinuire, prevăzute de art. 221 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 75 lit. c) C. pen. şi a art. 80 alin. (2) C. pen. şi 8 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. d) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., ultimul inculpat a fost obligat la pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat, potrivit art. 81 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
Privitor la inculpatul H.F., a fost menţinută starea de arest şi s-a dedus, din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive, de la 5 martie 2003 la 9 iunie 2004, iar referitor la inculpatul V.E.M., s-a constatat că a fost reţinut şi arestat preventiv în perioada 5 martie 2003 – 28 noiembrie 2003.
Totodată, au fost obligaţi inculpaţii la plata unor despăgubiri civile, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
1) În data de 31 ianuarie 2003, inculpatul D.A. a aflat de la inculpatul N.A. (ambii condamnaţi în aceeaşi cauză) că vecina acestuia din urmă, B.R.L. deţine valută în locuinţă. După ce s-a asigurat că partea civilă sus-menţionată lipseşte de la domiciliu, inculpatul D.A. a pătruns în locuinţa acesteia, prin forţarea uşii cu o şurubelniţă, luată de la inculpatul N.A. şi a sustras din sertarul unui dulap 2000 dolari S.U.A., 10 Euro, 7.000.000 lei, bijuterii şi monede numismatice.
În timp ce părăsea locuinţa, inculpatul D.A. a întâlnit-o pe partea civilă şi, pentru a-şi asigura scăparea, a îmbrâncit-o. Inculpatul a împărţit bunurile sustrase cu inculpatul N.A. în locuinţa acestuia, iar de acolo a fost transportat cu un autoturism de inculpatul V.E., care nu poseda permis de conducere.
2) La data de 17 februarie 2003, inculpatul D.A., împreună cu inculpatul I.V.M. (condamnat în aceeaşi cauză) înarmaţi cu un spray paralizant, a urmărit pe factorul poştal A.M.C., pe străzile municipiului Hunedoara, şi în momentul în care aceasta împărţea pensiile, i-a pulverizat în ochi substanţa din spray-ul paralizant şi i-a smuls geanta cu bani.
Suma de 59.187.800 lei a fost împărţită între inculpaţii D.A., I.V. şi N.A., după care, acelaşi inculpat D.A. a fost transportat cu autoturismul, în aceleaşi condiţii, de către inculpatul V.E.
Inculpatul H.F., aflând de tâlhăria săvârşită de către inculpaţii I.V. şi N.A. asupra factorului poştal, i-a ameninţat că-i va divulga organelor de poliţie, dacă nu-i vor da câte 12 milioane lei fiecare.
În urma acestei ameninţări, inculpatul H.F. a reuşit să obţină de la inculpatul Iliescu, 10.000.000 lei, iar de la inculpatul N.A., 300 dolari S.U.A.
Curtea de Apel Alba-Iulia, prin Decizia penală nr. 259/ A din 12.08.2004, admiţând apelul inculpatului H.F., a desfiinţat în parte sentinţa şi a dispus achitarea acestuia, pentru infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Prin recursul declarat de parchet, se susţine că soluţia de achitare a inculpatului H.F. este nelegală şi netemeinică, solicitându-se casarea deciziei şi condamnarea acestuia pentru infracţiunea de şantaj.
Prin recursul inculpatului V.E., acesta susţine că a fost greşit condamnat, cu motivarea că nu există probe care să dovedească participaţia sa, sub forma infracţiunii de tăinuire.
În urma examinării lucrărilor dosarului, se constată că recursurile nu sunt fondate.
Privitor la recursul Parchetului.
Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Constatarea că fapta există, constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat trebuie să se bazeze întotdeauna pe probe obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, într-adevăr, aşa cum a reţinut instanţa de apel, hotărârea instanţei de fond, de condamnare a inculpatului H.F., pentru infracţiunea de şantaj se bazează doar pe declaraţiile inculpaţilor I.V. şi N.A., care nu se coroborează cu fapte şi împrejurări rezultate din alte probe.
Dimpotrivă, relatările martorilor B.I.C. şi H.D. au fost de natură să creeze îndoială asupra realităţii celor declarate de inculpaţi. Astfel martorul H.D. a arătat că în timp ce se afla într-un bar, a intrat inculpatul I.V. însoţit de D.A., iar primul i-a dat inculpatului H.D. o sumă de bani în uro şi că după plecarea celor doi, H.D. i-a spus că „în sfârşit şi-a recuperat datoria".
Aceeaşi împrejurare este confirmată şi de martorul B.I.C., ambii relatând că H.D. obişnuia să dea sume de bani cu împrumut.
Or, aşa fiind, Curtea constată că instanţa de apel a ajuns corect la concluzia că nu există probe certe care să dovedească săvârşirea infracţiunii de şantaj şi că deci soluţia de achitare a inculpatului H.F. este legală şi temeinică, urmând ca recursul Parchetului să fie respins ca nefondat.
Privitor la recursul inculpatului V.E.M.
În urma examinării lucrărilor dosarului rezultă că din probele administrate în cauză, rezultă săvârşirea infracţiunilor de tăinuire reţinute în sarcina sa, constând în aceea că în perioada ianuarie-februarie 2003, a primit bani precum şi bunuri de la inculpatul D.A., pe carele-a valorificat cunoscând că provin din furt şi tâlhărie.
Totodată, s-a dovedit că inculpatul recurent a condus autoturismul BMW pe drumurile publice, deşi nu deţinea permis de conducere.
Aşa fiind, urmează ca recursul inculpatului să fie respins ca nefondat cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi inculpatul V.E.M. împotriva deciziei penale nr. 259/ A din 12 august 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă pe recurentul inculpat V.E.M. să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Onorariul pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat H.F., în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 412/2005. Penal. întrerupere executare... | ICCJ. Decizia nr. 446/2005. Penal. Plîngere. Recurs → |
|---|
