ICCJ. Decizia nr. 4771/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4771/2005
Dosar nr. 4047/2005
Şedinţa publică din 24 august 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 7 din 14 martie 2003, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice date faptelor săvârşite de inculpaţii L.I., S.M. şi G.N.
A fost condamnat inculpatul L.I., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, iar pentru fapta incriminată prin art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele C. pen., la 3 ani şi 6 luni închisoare, reţinând propria sa contribuţie în deposedarea părţilor vătămate de bunuri consumptibile şi neconsumptibile, mai precis în derularea succesivă a celor două acţiuni, furtul şi violenţa exercitată pentru a obţine şi păstra respectivele bunuri.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite mai sus, aplicând în final inculpatului pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, scăzând din durata acesteia timpul reţinut din data de 27 octombrie 2004 şi al arestării preventive, începând cu data de 2 noiembrie 2004 la zi.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicându-i şi pentru fapta incriminată prin art. 211 alin. (2) lit. b) alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., pedeapsa de 7 ani închisoare, în final având de executat 7 ani închisoare, reţinând că şi acesta printr-un consens neechivoc, în scopul obţinerii aceleiaşi finalităţi (însuşirea ilicită a unor bunuri) a lucrat cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţie directă), implicându-se nemijlocit în procesul cauzării directe a rezultatului ilicit.
Tot prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 208 alin. (1) şi art. 209 lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat şi inculpatul G.N. la pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicându-i şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., pedeapsa de 8 ani închisoare, fixând în final în sarcina acestuia pedeapsa de 8 ani închisoare.
Funcţie de prevederile art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiţionată privind restul de pedeapsă de 429 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 15/2003 a Judecătoriei Rupea, contopind pedeapsa rezultată actuală cu respectivul rest, aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, pe care a sporit-o cu un an închisoare, spor menit a stopa această perseverenţă infracţională, fiind derivat din starea de recidivă ce vădeşte o accentuată descompunere morală.
A dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive începând cu data de 27 octombrie 2004 la zi.
A constatat că părţile vătămate B.Şt. şi S.M. nu s-au prevalat de prerogativa conferită prin dispoziţiile art. 15 C. proc. pen.
A făcut în final aplicaţiunea prevederilor art. 191 C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că inculpaţii şi-au desfăşurat în mod concordant activităţile, fiind coautori la două infracţiuni, comise în detrimentul a două părţi vătămate, reunindu-se de fiecare dată la locul faptei, acţionând datorită acestui aspect cu mai mult îndrăzneală şi siguranţă.
Astfel, în data de 25 octombrie 2004, după un consum prealabil de băuturi alcoolice au pătruns în gospodăria părţii vătămate B.Şt., de unde şi-au însuşit mai multe bunuri, părăsind apoi locul pentru a se deplasa la locuinţa părţii vătămate S.M., despre care ştiau că este spitalizată. În momentul pătrunderii în casă, inculpaţii au constatat că partea vătămată se afla în pat, imobilizată din cauza bolii, context în care G.N. a lovit-o uşor peste gură, împiedicând-o astfel să mai strige numele unor vecini, astupându-i gura pentru ca aceasta să nu mai poată vorbi, timp în care ceilalţi doi inculpaţi au intrat în pivniţă de unde şi-au însuşit mai multe bunuri.
Starea de fapt reţinută, precum şi vinovăţia inculpaţilor la săvârşirea faptei sub forma intenţiei directe au fost dovedite atât cu mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, cât şi cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti (declaraţiile părţilor vătămate, depoziţiile de martori, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşele fotografice aferente).
Aducerea părţii vătămate în împrejurarea de a nu putea folosi posibilităţilor de apărare din cauza activităţii inculpaţilor de imobilizare, violenţa anterioară şi concomitentă acţiunii de luare, rezultatul produs în ambele situaţii examinate, inexistenţa unei cauze exoneratoare de răspunderea penală, vârsta inculpaţilor a antrenat în opinia primei instanţe incidenţa dispoziţiilor legale mai sus menţionate.
Dacă la stabilirea pedepselor pentru infracţiunile săvârşite de inculpaţii majori s-au avut în vedere coordonatele expuse în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), relative la pericolul social concret al faptei comise, maniera de operare, modalitatea normativă agravantă întâlnită în speţă, starea de recidivă opozabilă unuia dintre ei, la alegerea sancţiunii pentru inculpatul minor s-a ţinut seama de cerinţa instituită prin art. 100 C. pen., luându-se în calcul concluziile inserate în referatul de evaluare, ineficacitatea unei ipotetice măsuri educative datorită apropierii acestuia de vârsta majoratului.
Date fiind şi limitele speciale de pedeapsă aferente infracţiunilor comise, aspectul că detenţia unui minor nu poate fi decât o măsură extremă şi cât mai scurtă posibil, prima instanţă a aplicat inculpatului minor o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare, iar celor doi majori, 7 ani (în cazul inculpatului Subţirel), respectiv 9 ani închisoare (relativ la coinculpatul G.N.).
Împotriva acestei soluţii inculpaţii au promovat apel, ridicând problema redozării pedepselor aplicate, prin acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţelor atenuante.
Prin Decizia penală nr. 19/ MF/Ap din 13 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în dosarul nr. 152/P/Ap/MF/2005, au fost admise apelurile declarate de inculpaţii L.I., S.M. şi G.N. împotriva sentinţei penale nr. 7 din 14 martie 2005 a Tribunalului pentru Minori şi familie Braşov, pe care a desfiinţat-o sub aspectul aplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d) C. pen. şi rejudecând în această limită a înlăturat aplicarea faţă de inculpaţi a dispoziţiilor art. 64 lit. d) C. pen.
S-a scăzut în privinţa apelanţilor inculpaţi timpul arestării preventive începând cu data de 14 martie 2005 la zi.
S-a menţinut, în continuare, arestarea preventivă a inculpaţilor apelanţi L.I., S.M. şi G.N.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii apelanţi, în sumă de câte 600.000 lei pentru fiecare inculpat s-au avansat din fondurile Ministerului de Justiţie, incluzându-se în cheltuielile judiciare.
Pentru a decide astfel, curtea raportând soluţia atacată la întreg complexul materialului probator a reţinut că inculpaţii, acţionând împreună în scopul anihilării posibilităţilor de apărare ale posesorului împotriva activităţii lor infracţionale, au contribuit efectiv, cu ajutorul forţei proprii, la deposedarea părţilor vătămate de unele bunuri mobile, derulând două acţiuni de luare în lipsa unor titulari ce să le confere legitimitate, una din ele fiind dublată şi de alta adiacentă, agravată de întrebuinţarea de violenţe, prin violenţă înţelegându-se orice formă de presiune fizică sau morală chiar dacă ea nu s-ar încadra în art. 180 sau art. 181 C. pen.
Pluralitatea inculpaţilor, vârsta înaintată a părţii vătămate S.M., aptitudinea violenţei exercitată de inculpaţi de a-i înfrânge rezistenţa aceasta nemaiputând alarma vecinii, aducerea ei, datorită şi imobilizării în care se afla, în situaţia de a nu mai putea întreprinde nimic în vederea apărării bunurilor, aspectul că declaraţiile inculpaţilor sunt divizibile, instanţa potrivit art. 69 C. proc. pen., reţinând numai ceea ce s-a coroborat cu alte probe au întărit convingerea curţii de apel referitor la corecta încadrare juridică reţinută la fond, la aplicarea corespunzătoare a normelor în materie.
Cât priveşte pedepsele aplicate la fond, curtea de apel a apreciat că întinderea lor răspunde întru-totul exigenţelor legii penale, fiind adecvate atât în raport cu pericolul social concret al faptelor săvârşire, cât şi cu periculozitatea inculpaţilor, cu gradul lor de moralitate şi şansa de reeducare pe care o prezintă, fiind de natură a le influenţa modificarea comportamentului într-un sens pozitiv, a stopa perseverenţa infracţională instalată deja în privinţa inculpatului G.N. şi a preveni instalarea ei referitor la ceilalţi coinculpaţi.
Funcţie de Hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004 prin care s-a statuat că drepturile părinteşti nu trebuie interzise automat prin condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, ceea ce trebuind să primeze fiind interesele copilului şi cum infracţiunile în discuţie nu sunt de natură să-i decadă pe inculpaţi din drepturile părinteşti, curtea de apel a admis apelurile deduse judecăţii şi desfiinţând sentinţa atacată sub acest aspect, a înlăturat, referitor la toţi inculpaţii, din conţinutul pedepsei accesorii, drepturile părinteşti, menţinând celelalte dispoziţii, făcându-se menţiuni referitoare la temeiurile legale al deducerii arestului preventiv şi la cheltuielile judiciare.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs inculpatul G.N., arătând în scris că la organele de poliţie a recunoscut fapta, dar nu pe aceea de tâlhărie, ci de furt, deoarece nu a lovit partea vătămată, au ameninţat-o, i-au sustras doar din beci 10 kg vin, o sticlă cu ulei, o sticlă cu sirop. Au fost văzuţi de partea vătămată care stătea în pat, dar, S.M. s-a dus la un dulap, L.I. s-a dus la masă, iar el la uşă, când partea vătămată i-a întrebat cine sunt şi pe unde au intrat, iar el a întrebat-o dacă are vin de vânzare, aceasta afirmând că are, dar nu le poate da decât mâine pentru să se simte rău, atunci S.M. i-a spus părţii vătămate să nu-i fie frică că nu-i fac nimic, mângâind-o cu palma pe faţă, l-a chemat pe L.I. la uşă, spunându-i să iasă afară. Ulterior au ieşit, iar L.I. a intrat în beci, după care l-au urmat şi ei, iar la ieşirea lor din beci, partea vătămată a încercat să ţipe după ajutor, din camera unde se afla, iar ei erau plecaţi, când a ajuns în curte lângă o şură era deja cineva la poartă şi a spus că poarta era închisă, iar ei au sărit un gard prin spatele curţii părăsind curtea părţii vătămate, solicitând schimbarea încadrării juridice şi reducerea pedepsei.
Apărătoarea inculpatului, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor şi schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt, susţinând că inculpatul nu a folosit violenţa în săvârşirea faptei, cazul de casare invocat fiind art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. În subsidiar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat reducerea pedepsei aplicate.
Examinând recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului G.N. în săvârşirea infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatului G.N. care împreună cu coinculpaţii S.M. şi L.I. în data de 25 octombrie 2004, pe timp de noapte şi prin efracţie au pătruns în gospodăriile părţilor vătămate B.Şt. şi S.M., aceasta din urmă având vârsta de 78 de ani, suferindă, imobilizată la pat, asupra căreia au fost folosite violenţe de către inculpatul S.M., de a sustrage mai multe bunuri şi alimente au întrunit atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 211 alin. (2) lit. b) alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Din probele administrate ce au fost corect coroborate, respectiv declaraţiile părţilor vătămate B.Şt. şi S.M. în care partea vătămată a descris împrejurările în care a fost deposedată prin violenţă de bunuri, unul din inculpaţi astupându-i gura, iar când a strigat după ajutor a lovit-o cu palma peste umăr, unul din inculpaţi stând lângă ea, iar celălalt probabil în hol cu declaraţiile inculpatului G.N., în care descrie modalitatea de săvârşire a celor două infracţiuni, în cazul celei de-a doua fapte arătând că toţi trei au pătruns în casă, S.M. aplicându-i părţii vătămate o palmă pentru a tăcea, coinculpaţii au căutat prin casă, apoi toţi trei au sustras vin, cu declaraţiile coinculpaţilor L.I. şi S.M., declaraţiile martorilor A.M.; D.G.; R.E.; F.E. în care au relatat împrejurările pe care le-au cunoscut, declaraţiile martorilor pe circumstanţiere, cu procesele-verbale de consemnare a denunţului oral privind sustragerea bunurilor din locuinţa părţii vătămate B.Şt., de cercetare la faţa locului la locuinţa părţii vătămate B.Şt., fixat prin fotografii judiciare; de consemnare a denunţului oral privind tâlhăria comisă asupra părţii vătămate S.M.; de cercetare la faţa locului la locuinţa părţii vătămate S.M., fixat prin fotografii judiciare, cu actele medicale privind pe partea vătămată S.M.; procesul-verbal de conducere în teren a organelor de poliţie de către inculpaţii G.N. şi S.M.; procesul-verbal de recunoaştere din planşa fotografică a inculpaţilor de către partea vătămată S.M. procesul-verbal de predare-primire bunuri, alte înscrisuri, a fost relevată contribuţia inculpatului G.N. la comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, modalitatea concretă de săvârşire a acestora şi vinovăţia, având reprezentarea urmărilor faptelor pe care le-a comis, urmărind şi acceptând producerea rezultatelor acestora.
Înalta Curte nu poate reţine critica inculpatului G.N. cu privire la greşita încadrare juridică a infracţiunii de tâlhărie, având drept consecinţă schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de furt, deoarece probele administrate au evidenţiat modalitatea concretă de săvârşire a celei de-a doua infracţiuni de către inculpatul G.N., în sensul participării alături de ceilalţi coinculpaţi la deposedarea prin violenţă de bunurile menţionate aparţinând părţii vătămate S.M., hotărârea infracţională fiind pusă în executare în condiţiile corect reţinute de instanţe, nefiind incident cazul de casare prevăzut la art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
De asemenea, nu poate fi avută în vedere nici critica privind greşita individualizare a pedepsei aplicate, impunându-se reducerea acesteia, deoarece a fost făcută o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social în concret diferenţiat al faptelor comise, agravat de circumstanţele reale ale comiterii lor, respectiv pe timpul nopţii, prin efracţie, cu mai multe persoane, din care una este minoră, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are nici o ocupaţie, avea 24 de ani, este recidivist, faţă de condamnările anterioare, conform fişei de cazier, dovedind perseverenţă infracţională, a avut o atitudine relativ sinceră cu privire la săvârşirea celei de-a doua infracţiuni.
Înalta Curte apreciază că prin cuantumurile diferenţiate ale celor două pedepse aplicate, respectiv orientat către minim pentru infracţiunea de furt şi către medie pentru infracţiunea de tâlhărie, urmând să execute pedeapsa rezultantă conform art. 34 lit. b) C. pen., care a fost sporită în mod corect cu un, în final inculpatul G.N., urmând să execute 9 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, s-a considerat just că numai aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor educativ şi de exemplaritate ale pedepsei, dându-i posibilitatea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa pozitivă.
Astfel, instanţa de apel a evaluat în mod plural toate criteriile specifice individualizării pedepsei, avându-se în vedere atât gravitatea faptelor, dar şi profilul personalităţii inculpatului G.N., nefiind aplicabil cazul de casare stipulat la art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
În raport cu cele menţionate, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele, astfel că apărările formulate de recurent nu pot fi reţinute.
Înalta Curte, examinând hotărârea pronunţată de prima instanţă de control judiciar, nu a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva deciziei penale nr. 19/ MF/Ap din 13 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 27 octombrie 2004 la 24 august 2005.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat să plătească cheltuieli judiciare, statului, din care suma de 40 lei (400.000 lei), reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva deciziei penale nr. 19/ MF/Ap din 13 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 27 octombrie 2004 la 24 august 2005.
Obligă recurentul inculpat să plătească suma de 160 lei (1.600.000 lei) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40 lei (400.000 lei), reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 august 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4767/2005. Penal. Art. 183 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4772/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
