ICCJ. Decizia nr. 4767/2005. Penal. Art. 183 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4767/2005
Dosar nr. 3963/2005
Şedinţa nepublică din 24 august 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 159 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului Vaslui a fost condamnat inculpatul G.V.M., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi art. 109 C. pen.
S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata executării pedepsei prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 8 octombrie 2004 la zi.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B.L.
A fost obligat inculpatul să achite în solidar cu părţile responsabile civilmente câte 1.000.000 lei lunar pentru minorii B.L., B.O.N. şi B.R.L. prin reprezentant legal B.L., cu titlu de prestaţie periodică, începând cu data de 5 octombrie 2004 şi până la majoratul copiilor.
A fost admisă cererea părţii civile B.I. şi obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente să-i achite suma de 60.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de înmormântare şi praznicele ulterioare.
A fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente să achite părţii civile C.A.S. Iaşi suma de 13.999.747 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, cu dobânzi legale până la data executării şi părţii civile C.A.S. Vaslui suma de 752.932 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare şi suma de 3.780.000 lei cu titlu de cheltuieli de transport pentru Serviciul de Ambulanţă Judeţean Vaslui, actualizate la data executării.
A fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente să achite suma de 4.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi suma de 3.250.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către părţile civile B.I. şi B.L.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt şi în drept, că în seara zilei de 1 octombrie 2004, în jurul orelor 21,00, inculpatul G.V.M. s-a întâlnit pe la mijlocul suburbiei Rediu cu martorii M.E., care era prietena inculpatului, T.V.C., zis F., P.A.F. şi P.L. cu toţii hotărând să se deplaseze pe jos până la un magazin din zona industrială, pentru a bea câte un suc.
Înainte de a se deplasa către direcţia dorită, martorul T.V.C. s-a întâlnit cu martorul B.O.N. care i-a cerut să-i restituie o sumă de bani.
În discuţia celor doi a intervenit însă inculpatul G.V.M., care l-a scuipat şi lovit pe martorul B.O.N. şi astfel acesta a plecat pe şosea în direcţia zonei industriale. Ajungând la curba din suburbia Rediu în zona casei martorilor A.L. şi A.N., martorul B.O.N. s-a întâlnit cu fratele său B.I. căruia i-a relatat conduita inculpatului. În aceeaşi zonă, pe drumul public se mai aflau martorii M.C., A.N. şi A.M.A. ca şi martora A.L. care era pe prispa casei sale, având vizibilitate spre şosea cu atât mai mult cu cât becurile de la iluminatul public erau aprinse. În urma martorului B.O.N., în aceeaşi direcţie de mers, s-au deplasat şi inculpatul G.V.M. însoţit de martorii T.V.C., P.L., M.E. şi P.A.F.
În momentul când aceştia au ajuns la curbă, pe şosea, inculpatul G.V.M. şi martorul T.V.C. s-au întâlnit cu martorul B.I., care le-a reproşat conduita anterioară avută faţă de fratele său B.O.N. şi apoi l-a lovit peste faţă pe martorul T.V.C., care s-a retras într-o parte.
Atunci, inculpatul G.V.M. l-a lovit cu pumnul pe martorul B.I., iar când a intervenit şi B.O.N., l-a lovit şi pe acesta, ulterior lovindu-se reciproc, fiind produs astfel un scandal.
În acest timp a ajuns la faţa locului şi victima B.N., care era împreună cu fiica sa mai mică, B.R.L., de 4 ani.
Văzând scandalul dintre inculpatul G.V.M. şi fiii săi, victima B.N. s-a apropiat de aceştia şi a intervenit verbal, cerându-le să se liniştească.
Inculpatul G.V.M., ajungând faţă în faţă cu victima B.N., i-a aplicat însă o lovitură puternică, cu pumnul în mandibulă, în urma căreia victima a căzut imediat pe spate, în şosea, aproape de axul drumului, lovindu-se cu ceafa de îmbrăcămintea asfaltică a şoselei, după care victima a rămas inertă.
În aceste condiţii a intervenit martorul M.C. care l-a îndepărtat pe inculpatul G.V.M. de victima B.N., în şosea au apărut şi alţi cetăţeni, ce locuiau în apropiere şi erau indignaţi de fapta inculpatului, iar acesta după ce s-a mai manifestat zgomotos, înjurând şi ameninţând, a plecat.
Victima B.N. a fost târâtă la marginea şoselei, pentru a i se da îngrijiri, martora A.L. a adus apă, iar ulterior a fost anunţată ambulanţa care în aceeaşi seară a transportat victima la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui unde a fost internată.
Dată fiind starea gravă în care se afla victima, în ziua următoare, respectiv 02 octombrie 2004, aceasta a fost transferată la Spitalul Clinic nr. 3 Iaşi, unde a decedat în dimineaţa zilei de 05 octombrie 2004.
La internare, victima a prezentat o tumefacţie în jumătatea medie a mandibulei stângi şi hematom occipital. În urma efectuării necropsiei cadavrului victimei a fost întocmit raportul de constatare medico-legală 8 necropsie) nr. 3215/ C din 25 octombrie 2004 al S.M.L. Iaşi. Prin lucrarea medico-legală s-a concluzionat că moartea lui B.N. care datează din 5 octombrie 2004, a fost violentă şi s-a datorat comei cerebrale consecutivă unui traumatism cranio-cerebral acut, constând în fractură craniană, contuzie şi dilacerare cerebrală, hematoame intracerebrale, hemoragie intraventriculară şi hematom subdural. S-a mai concluzionat că aspectul şi topografia leziunilor pledează pentru producerea acestora, ce mai probabil prin lovirea activă cu mijloace şi corp contondent, urmată de căderea cu impact cranian occipital. Concluziile medico-legale s-au coroborat cu datele de anchetă.
Inculpatul G.V.M. şi-a recunoscut fapta atât în declaraţiile date în faţa procurorului, cât şi în cea dată în faţa instanţei.
Iniţial a susţinut însă că nu a aplicat victimei o lovitură directă cu pumnul în faţă, c-o lovitură puternică, cu dosul mâinii drepte, aplicată victimei oblic-lateral, de la stânga la dreapta şi de jos în sus în urma căreia victima a căzut de îndată pe spate, lovindu-se cu ceafa de asfalt, variantă infirmată de topografia tumefacţiei mandibulare stânga pe care o prezintă victima. Fiind reaudiat şi luând cunoştinţă că victima a prezentat un traumatism mandibular stânga, inculpatul a susţinut că nu-şi mai aduce aminte cum l-a lovit pe B.N., însă este posibil să-l fi lovit cu pumnul drept în mandibulă, în partea stângă.
Inculpatul a mai susţinut că înainte de a lovi victima, aceasta s-ar fi exprimat în sensul că îl va tăia cu cuţitul, că victima apoi a făcut gestul de a se căuta în buzunar şi de aceea a lovit-o. Această variantă a inculpatului este susţinută doar de prietena sa, martora M.E., care însă în contradicţie cu inculpatul a susţinut că B.N., s-ar fi căutat nu în buzunar, ci sub geaca pe care o purta şi mai mult decât atât, a vrut să acrediteze prin declaraţia sa, faptul că inculpatul G.V.M. l-ar fi lovit accidental victima B.N., cu dosul mâinii stângi.
Varianta de mai sus a fost contrazisă de restul martorilor oculari audiaţi, care nu au auzit vreo ameninţare la adresa inculpatului proferată de victimă, nu au auzit nici de vreun cuţit, nu au văzut un astfel de obiect şi care au arătat că victima B.N., înainte de a fi lovită de inculpatul G.V.M. a intervenit verbal, paşnic, în scandal, cerându-le inculpatului şi fiilor săi să se liniştească.
În drept, fapta inculpatului minor G.V.M. de a-i aplica o lovitură puternică în faţă victimei B.N., care a determinat căderea acesteia pe spate, cu impact cranian occipital pe îmbrăcămintea asfaltică a şoselei, producându-i-se astfel un traumatism cranio-cerebral acut care a condus la deces, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi art. 109 C. pen.
Săvârşirea infracţiunii de către inculpat şi vinovăţia acestuia au fost dovedite prin următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto anexă, raportul de constatare medico-legală (autopsie), declaraţii martori, acte, toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.
La individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatului s-au avut în vedere, în cadrul criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gradul ridicat de pericol social al faptei comise, modalitatea concretă a săvârşirii faptei, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care este infractor primar, a fost de acord să despăgubească părţile civile cu suma reprezentând cheltuieli de înmormântare şi a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut referiri la temeiurile în drept corespunzătoare măsurilor dispuse.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut că fratele victimei B.I. s-a constitui parte civilă cu suma de 60 milioane lei reprezentând cheltuieli de înmormântare şi praznicele ulterioare, iar soţia victimei B.L. s-a constitui parte civilă cu suma de 2 milioane lei lunar pentru fiecare dintre cei trei copii minori ai victimei, cu titlu de prestaţie periodică.
În dovedirea pretenţiilor formulate au fost depuse la dosarul cauzei actele şi s-au audiat martorii S.V., C.V. şi P.E.
Din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că victima realiza venituri prestând munci ocazionale, cântând pe la nunţi, toamna, făcând chirpici, vara şi mai demult a lucrat ca şofer, având permis şi uneori mergea la muncă şi în străinătate. Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că înmormântarea victimei a fost organizată de fratele acesteia B.I., acesta suportând în întregime cheltuielile de înmormântare şi praznicele ulterioare al căror cuantum se ridică la suma de 60 milioane lei pe care inculpatul şi partea responsabilă civilmente au fost de acord să o plătească.
Din Decizia nr. 87639 din 30 decembrie 2004 a rezultat că partea civilă B.L. primeşte pensie de urmaş în cuantum total de 1764.834 lei începând cu data de 5 octombrie 2004 pentru cei trei copii: B.L., B.R.L. şi pentru ea.
Nefiind făcută dovada realizării unor venituri certe la momentul în care a intervenit decesul victimei B.N., despăgubirile periodice au fost stabilite în raport cu actele normative privind salariul, brut pe ţară.
Pentru aceste considerente, în baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul G.V.M. în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 60 milioane lei despăgubiri materiale către partea civilă B.I., reprezentând cheltuieli de înmormântare şi praznicele ulterioare şi la o prestaţie periodică în cuantum de câte un milion lei lunar pentru minorii B.L., născută la 29 mai 1990, B.O.N., născut la 18 martie 1988 şi B.R.L., născută la 2 mai 2000 începând cu data de 5 octombrie 2004 şi până la majoratul copiilor.
C.A.S. Iaşi s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 13.999.747 lei cheltuieli de spitalizare cu dobânzi legale, iar C.A.S. Vaslui s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 752.932 lei cheltuieli de spitalizare şi 3.780.000 lei cheltuieli de transport pentru Serviciul de Ambulanţă Vaslui, actualizate la data executării.
În baza art. 106 din OG nr. 150/2002 a fost obligat inculpatul minor în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata prestaţiilor civile formulate de C.A.S. Iaşi şi Vaslui.
În termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată a fost apelată atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, cât şi de inculpatul G.V.M., fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel depuse în scris la dosar, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul netemeiniciei acesteia, raportat la greşita individualizare a pedepsei ce a fost aplicată, apreciindu-se că, deosebit de faptul că la data săvârşirii faptei, inculpatul încă mai era minor (aspect ce urmează a fi avut în vedere, întrucât la circa 3 luni a devenit major), raportat la împrejurările şi modalitatea de comitere a faptei, la gradul de pericol social concret al acesteia şi urmările produse, pedeapsa aplicată fiind mult prea blândă şi nu este în măsură să asigure finalitatea educativă a acesteia, solicitându-se admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi în urma analizării tuturor circumstanţelor şi împrejurărilor legate de faptă şi de persoana inculpatului, aplicarea unei pedepse corespunzătoare.
În motivele de apel susţinute oral în faţa instanţei, inculpatul a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei referitoare la greşita individualizare a pedepsei prin nereţinerea circumstanţelor personale. S-a susţinut că raportat la toate aspectele referitoare la persoana inculpatului în sensul că nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut o poziţie constantă de recunoaştere şi regret, este singurul întreţinător al familiei sale, abandonând din acest motiv cursurile şcolare, cât şi raportat la modalitatea de săvârşire a faptei se impunea cu necesitate reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea sa.
Deosebit de aceste aspecte care trebuie avute în vedere se impune a se analiza atitudinea subiectivă a inculpatului în sensul gradului de culpabilitate sub aspectul prevederii raportat la situaţia de fapt reţinută. Astfel se impunea a se analiza dacă la raportul de faţă şi de constituţie fizică dintre cele două părţi, inculpatul avea posibilitatea să prevadă rezultatul acţiunii sale, solicitându-se admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi în rejudecare, reducerea pedepsei aplicate sub minimul special prevăzut de lege prin reţinerea circumstanţelor atenuante.
Prin Decizia penală nr. 36/ MF din 2 iunie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. 3474/2005, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui şi inculpatul G.V.M. împotriva sentinţei penale nr. 159 din 13 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Vaslui, sentinţă pe care a menţinut-o.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive şi după data de 8 octombrie 2004.
A fost obligat inculpatul să plătească statului în solidar cu părţile responsabile civilmente suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare în care s-a inclus şi suma de 400.000 lei onorariu apărător oficiu ce a fost suportat din fondurile Ministerului de Justiţie.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a procedat la o corectă aplicare a legii şi a pronunţat o hotărâre legală, dispunând condamnarea inculpatului apelant pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele C. pen.
Aplicând victimei o lovitură puternică cu pumnul în zona feţei, inculpatul a determinat căderea acesteia cu capul de asfaltul şoselei şi în cele din urmă, decesul victimei.
În această situaţie inculpatul a săvârşit cu intenţie directă fapta de lovire, dar nu a prevăzut rezultatul survenit, deşi putea şi trebuia să-l prevadă în raport cu forţa deosebită a loviturii aplicate victimei, aşadar a acţionat cu preaterintenţie, element subiectiv specific infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte.
Susţinerea inculpatului, în sensul că nu a intenţionat să producă decesul victimei, deşi reală nu a putut conduce prin ea însăşi nici la schimbarea încadrării juridice eventual în infracţiunea de ucidere din culpă şi nici la înlăturarea formei de vinovăţie raportat la rezultatul produs, întrucât s-ar ignora atitudinea subiectivă iniţială a inculpatului ce îmbracă forma juridică a intenţiei.
Deosebit de aceste aspecte, nu are relevanţă juridică asupra consecinţelor produse raportat la forma de vinovăţie ce caracterizează infracţiunea dedusă judecăţii, gradul de prevedere.
În procesul de individualizare a pedepsei, instanţa trebuie să ţină seama potrivit dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atât de modalitatea de săvârşire a faptei şi de gradul de pericol social concret al acesteia, cât şi de persoana şi conduita infractorului, precum şi de toate circumstanţele reale şi personale de natură să califice sau să atenueze răspunderea penală, toate aceste aspecte fiind avute în vedere de instanţa fondului la cuantificarea pedepsei aplicate.
Deosebit de aspectele menţionate în cazul judecării unor infractori minori, instanţa trebuie să ţină seama, atât în ce priveşte natura sancţiunii, cât şi cuantumul acesteia, de prevederile art. 100 C. pen., care reglementează răspunderea penală şi sancţiunile aplicabile acestei categorii de infractori, indiferent de vârsta minorului (mai apropiată sau nu de majorat).
Analizând, curtea de apel a apreciat că instanţa fondului a valorificat în suficientă măsură în planul individualizării acţiunii, datele ce ţin de persoana inculpatului apelant, conduita acestuia, iar faţă de antecedenţa penală şi raportat la aspectele legale invocate, pedeapsa aplicată situată la limita minimă a textului de incriminare, a fost dozată corespunzător, astfel că în cauză nu s-a impus reindividualizarea acesteia.
Circumstanţele privind fapta săvârşită referitoare la condiţiile concrete de comitere şi la acţiunea inculpatului, precum şi cele referitoare la persoana acestuia au fost avute în vedere la cuantificarea pedepsei. A extinde efectul acestora în sensul considerării lor ca şi circumstanţe atenuante în condiţiile art. 74 C. pen. şi al reducerii pedepsei ar însemna înfrângerea scopului coercitiv al pedepsei înscris în art. 52 C. pen.
În altă ordine de idei, deşi de necontestat gravitatea infracţiunii dedusă judecăţii sub aspectul consecinţelor produse raportată la modalitatea concretă de comitere a acesteia, precum şi la toate aspectele reţinute, instanţa de apel a apreciat că pedeapsa finală aplicată inculpatului răspunde cerinţelor legale, fiind de natură să asigure finalitatea preventivă şi cea educativă, astfel că nu se justifică modificarea acesteia nici în sensul majorării ei.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul pedepsei aplicată inculpatului G.V.M., arătând că instanţa de apel a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă, dar nu a prevăzut rezultatul survenit deşi putea şi trebuia să-l prevadă, relevând caracterul praeterintenţionat al infracţiunii prevăzută la art. 183 C. pen.
Se consideră că ambele instanţe nu au avut în vedere momentele anterioare izbucnirii conflictului, în sensul că inculpatul l-a lovit şi scuipat pe fiul victimei, respectiv B.O.N., fără nici un motiv, într-un loc public şi în prezenţa martorilor M.C., A.N., A.M. şi A.L. şi deplasându-se pe şosea, minorul l-a lovit şi pe B.I., fratele lui B.O., moment în care a intervenit victima, verbal, cerându-le să se liniştească. În aceste împrejurări, fără ca minorul să fie insultat, ameninţat sau lovit, i-a aplicat victimei o lovitură cu pumnul în regiunea feţei, lovindu-se cu regiunea occipitală a capului de suprafaţa dură a şoselei şi a decedat.
Mai mult decât atât, instanţele nu au avut în vedere că prin acţiunea sa, inculpatul a suprimat viaţa unei persoane care avea trei copii minori şi întreţinea întreaga familie, i-au fost aplicate două sancţiuni administrative în anii 2003 şi 2004 pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, a abandonat cursurile şcolare, iar în perioada în care a frecventat cursurile claselor I-VII s-a dovedit a fi o persoană impulsivă, fiind implicat în altercaţii cu ceilalţi elevi. Un alt aspect care nu a fost luat în considerare de către instanţe a fost acela că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu doar 3 luni înainte de a deveni major, vârstă la care putea conştientiza consecinţele activităţii sale infracţionale.
De asemenea, parchetul a criticat greşita aplicare inculpatului a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în sensul că nu au precizat care drepturi îi sunt interzise.
În consecinţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a solicitat admiterea recursului şi aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al infracţiunii, împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte şi persoana inculpatului.
La termenul de astăzi, în recurs, Înalta Curte a constatat că inculpatul era minor la data sesizării instanţei de fond fiind incidente prevederile art. 485 C. proc. pen.
S-a depus la dosar un memoriu al inculpatului G.V.M.
Procurorul a pus concluzii în dezbateri, în sensul admiterii recursului parchetului, susţinând oral motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosar.
Astfel, în principal a cerut aplicarea unei pedepse majorate, inculpatului, motivat de circumstanţele reale ale faptei, în sensul că fără să existe un conflict între părţi, inculpatul a aplicat victimei o lovitură puternică care a determinat căderea acesteia şi decesul victimei dar şi faţă de circumstanţele personale, respectiv abandonul şcolar, fără ocupaţie la momentul săvârşirii faptei, nefiind la primul conflict cu legea penală, aşa cum rezultă din fişa de cazier, faţă de inculpat dispunându-se de 2 ori cu măsura mustrării.
Totodată o altă critică a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), referitoare la pedepsele accesorii, urmând a se face în prezent numai aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a şi b) C. pen., deoarece inculpatul este major, precum şi de hotărârea C.E.D.O. în cauza S. şi P. contra României.
Concluziile celorlalte părţi din faza dezbaterilor, precum şi ultimul cuvânt al intimatului inculpat au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei instanţei de apel în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 171 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul parchetului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios şi motivat instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe cu privire la vinovăţia inculpatului minor la data săvârşirii infracţiunii, devenit în prezent major G.V.M. în comiterea infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cu aplicarea art. 99 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 113 NCP), în raport cu situaţia de fapt reţinută.
Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului minor G.V.M., care în seara zilei de 01 octombrie 2004 i-a aplicat o lovitură puternică în faţa victimei B.N., ce a determinat căderea acesteia pe spate, cu impact cranian occipital de îmbrăcămintea asfaltică a şoselei, care i-a produs un traumatism cranio-cerebral, conducând în final la decesul acesteia, întruneşte atât obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Astfel, inculpatul prin aplicarea unei lovituri cu intensitate deosebită în faţa victimei, provocând căderea acesteia, lovirea de ciment şi ulterior moartea sa, trebuia şi putea să prevadă urmarea posibilă, respectiv decesul victimei, dat fiind înălţimea de la care are loc căderea unei persoane, fragilitatea organului expus lovirii, respectiv capul victimei, precum şi duritatea corpului de care s-a izbit, factori care conduc la traumatisme ce pot avea consecinţe letale, aspecte dovedite de probele administrate în cauză, care au relevat existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea violentă a inculpatului şi rezultatul mai grav survenit din culpă, specifică formei praeterintenţionată a vinovăţiei, caracteristică infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. şi comisă de inculpat.
Înalta Curte apreciază însă că în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicată inculpatului G.V.M. nu a fost făcută o corectă adecvare cauzală a tuturor criteriilor prevăzute de art. 100 C. pen. şi ulterior după alegerea sancţiunii, respectiv a pedepsei închisorii a celor statuate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), considerându-se greşit că pedeapsa în cuantumul minim legal, cu executare în regim de detenţie ar fi suficientă pentru reeducarea inculpatului.
În contextul cauzei nu a fost făcută o evaluare a tuturor circumstanţelor reale ale săvârşirii faptei, a consecinţelor acesteia, acordându-se o mai mare eficienţă circumstanţelor personale ale inculpatului, respectiv stării de minorat la momentul comiterii faptei, cu aprecieri generice asupra conduitei şi antecedenţei sale penale.
Astfel, prima critică a parchetului cu privire la greşita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului G.V.M. este întemeiată.
Înalta Curte reevaluând în mod plural criteriile prevăzute în art. 100 C. pen., consideră că în raport de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise de inculpat, agravat atât de circumstanţele anterioare cât şi de cele ulterioare faptei, respectiv atitudinea violentă a inculpatului asupra celor doi fii ai victimei, care au fost agresaţi de acesta, moment în care şi-a făcut apariţia victima ce a intervenit verbal să-i liniştească, împrejurare în care inculpatul i-a aplicat acesteia lovitura de pumn în faţă, dar şi de faptul că inculpatul minor avea vârsta de 17 ani, la data săvârşirii infracţiunii, a absolvit 7 clase, fiind sănătos potrivit declaraţiei mamei sale, ambii părinţi nu lucrează, fiind suferinzi, locuind într-un imobil impropriu din punct de vedere igienic, fără curent electric, mai are trei surori, aşa cum rezultă din ancheta socială (fila 86 dosar urmărire penală), a mai fost sancţionat de două ori pentru infracţiuni de furt, aplicându-i-se măsura educativă a mustrării, a avut anterior un comportament pozitiv, muncind pentru întreţinerea familiei, a regretat fapta, aplicarea unei pedepse cu închisoarea, este sancţiunea cea mai adecvată acestuia.
În ceea ce priveşte cuantumul şi modalitatea de executare a pedepsei închisorii ce se va aplica inculpatului G.V.M., Înalta Curte consideră că faţă de gravitatea faptei comise chiar sub forma praeterintenţiei s-a adus atingere unei valori sociale fundamentale cum este viaţa persoanei, de circumstanţele personale ale inculpatului se impune aplicarea unei pedepse a închisorii în conformitate cu art. 109, raportate la art. 183 C. pen., al cărei cuantum se va majora, însă se va orienta către minim, cu executare în regim de detenţie.
Astfel, prin cuantumul de pedeapsă majorat faţă de cel stabilit iniţial, cu executare prin privare de libertate, se au în vedere nu numai circumstanţele reale ce caracterizează împrejurările săvârşirii infracţiunii, dar şi profilul personalităţii inculpatului, care chiar dacă era minor la momentul săvârşii infracţiunii, se afla totuşi la vârsta de 17 ani, mai aproape de maturitatea fizică şi psihică a celor majori, care îi conferea posibilitatea mai ridicată de reprezentare a urmărilor faptei comise, avea o conduită anterioară predispusă unor fapte antisociale, uşor influenţabilă, datorată şi lipsei unor modalităţi constructive de petrecere a timpului liber, chiar dacă avea responsabilităţi în asigurarea mijloacelor de întreţinere a familiei, cu un potenţial ridicat de reeducare, potrivit referatului de evaluare întocmit de Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Vaslui.
În consecinţă aplicarea unei pedepse majorate cu executare în regim de detenţie inculpatului G.V.M., este singura în măsură să asigure realizarea funcţiilor educative dar şi de exemplaritate a pedepsei, având posibilitatea îndreptării atitudinii sale faţă de comiterea de infracţiuni pe timpul executării pedepsei prin participarea la programe educative, de consiliere, care să contribuie la resocializarea sa pozitivă viitoare.
Înalta Curte consideră, de asemenea, că şi cea de-a doua critică a parchetului, referitoare la greşita aplicare a pedepsei accesorii inculpatului, prin interzicerea automată a tuturor drepturilor prevăzute la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în condiţiile art. 71 C. pen., este fondată.
Astfel, chiar în condiţiile în care inculpatul G.V.M. minor la data săvârşirii infracţiunii era major la momentul pronunţării sentinţei de către prima instanţă, acesteia îi revenea obligaţia examinării conţinutului dispoziţiilor referitoare la pedeapsa accesorie, ca de altfel şi primei instanţe de control judiciar, în contextul cauzei faţă şi de dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O.
Legiuitorul român a prevăzut în cuprinsul art. 64 alin. (1) C. pen., că pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unor din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi tutore sau curator.
În dispoziţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., acelaşi legiuitor a stipulat că „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei."
Aşa cum se poate observa din formularea acestei din urmă dispoziţii rezultă că pedeapsa accesorie ce constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), este alăturată automat pedepsei închisorii.
Potrivit art. 8 din C.A.D.O.L.F.P.A. la această convenţie ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
Astfel, prin interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 71 C. pen., cu referire la art. 64 lit. d) C. pen. şi a prevederilor art. 8 din C.E.D.O., în condiţiile art. 20 din Constituţia României aşa cum a fost revizuită, interzicerea automată a drepturilor părinteşti, deşi prevăzută de lege, fără un control asupra legitimităţii scopului urmărit prin ingerinţa produsă în dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, respectiv a verificării dacă aceasta aduce atingere interesului copilului, protecţiei sănătăţii morale sau de educare a minorilor constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie.
În contextul cauzei, dând eficienţă efectelor dispoziţiilor art. 8 din C.E.D.O. raportate la art. 71 alin. (1) C. pen., Înalta Curte consideră că interzicerea automată a tuturor drepturilor stipulate la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), fără o examinare a incidenţei sau nu a unora dintre ele în raport cu aspectele concrete din cauză şi persoana inculpatului reprezintă o ingerinţă în drepturile persoanei, având drept consecinţă aplicarea nelegală a pedepsei accesorii.
Aşadar, inculpatul G.V.M. minor la data comiterii infracţiunii era major la momentul pronunţării sentinţei de către prima instanţă ce îi revenea obligaţia examinării conţinutului art. 71 C. pen., cu referire la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), obligaţie care îi incumba şi primei instanţe de control judiciar, ambele interzicând automat toate drepturile inculpatului.
Înalta Curte reexaminând conţinutul dispoziţiilor art. 71, cu referire la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), constată că faţă de inculpatul G.V.M. se impune numai interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) şi b) C. pen., respectiv, dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, deoarece odată devenit major inculpatul ar fi putut exercita aceste drepturi dacă nu ar fi intervenit o condamnare care să atragă incapacitatea exercitării lor pe durata executării pedepsei.
În cauză nu se impune interzicerea şi a celorlalte drepturi stipulate la lit. c) – e) din art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în condiţiile art. 71 C. pen., deoarece inculpatul nu ocupa vreo funcţie, exercita o profesie, ori vreo activitate de natura aceleia de care s-ar fi folosit pentru săvârşirea infracţiunii şi nici drepturile părinteşti în ansamblul lor, deoarece inculpatul lucra ocazional ca zilier şi nu are copii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei penale nr. 36/ MF din 2 iunie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpatul G.V.M., va casa Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 159 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului Vaslui numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate şi greşita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În rejudecare, se va majora pedeapsa aplicată inculpatului G.V.M. de la 2 ani şi 6 luni închisoare la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi art. 109 C. pen.
Se va face aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, fiind date cu respectarea tuturor prevederilor legale.
Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 8 octombrie 2004 la 24 august 2005.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, în sumă de 40 lei (400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva deciziei penale nr. 36/ MF din 2 iunie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, privind pe inculpatul G.V.M.
Casează Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 159 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului Vaslui numai cu privire la cuantumul pedepsei aplicate şi greşita aplicare a pedepsei accesorii prevăzută de art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În rejudecare, majorează pedeapsa aplicată inculpatului G.V.M. de la 2 ani şi 6 luni închisoare la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi art. 109 C. pen.
Face aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 8 octombrie 2004 la 24 august 2005.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, în sumă de 40 le.
(400.000 lei), se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 august 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4763/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4771/2005. Penal. Art. 211 Cod Penal. Recurs → |
|---|
